fotografii din goană


Image result for sad child imageDuminică. La masă, într-o braserie italiană, se așează această femeie suprabronzată, cu pielea îmbătrânită de atâta solar. E greu să spui câți ani are, pare, în general, de 30 și ceva, dar corpul s-a scorojit, cumva, către 40.  Subțire, dar cu sânii nenatural de mari, sprâncene tatuate, buze cu acid hialuronic și pomeții obrajilor înălțați. Mușchi lucrați la sală, cu o piele fără tonus. Stă pe telefonul mobil, într-un scroll continuu. Lângă ea, melancolic și cuminte, uitându-se în gol, un copil de vreo cinci ani. Se plictisește, încearcă să pună întrebări care să solicite prezența mamei. Ea îl demite de fiecare dată, apoi pune mâna din nou pe telefon. Are, printre altele, o conversație de afaceri, răstită, cu cineva care, evident, nu a făcut ce i se ceruse. Copilul este aproape inert. Te-ai aștepta să lunece de pe scaun și să se topească în podea. Aș vrea să îl iau în brațe. Să îl mângâi. Au un moment de contact când citesc meniul, apoi mama este resorbită înapoi, în lumea ei, copilul, în cumințenia lui tristă. Lucrurile se însuflețesc când apare tatăl, aparent mai tânăr decât Ea, iar copilul capătă, în final, un părinte care se joacă și vorbește cu el.

Image result for high heel green shoesLuni. Alt mall, o întâlnire de business. Stând la cafea, privesc oamenii. Zăresc o a doua femeie, evident ieșită în pauză, evident corporatistă, poartă pantalonii pecheur gri și un sacou contrastant, în dungile marinărești, completat de un tricou alb, simplu și niște pantofi spectaculoși, verde – scarabeu, cu toc foarte înalt, să tot fie vreo 12 cm. Merge cu un chin evident pe pantofii prea cocoțați, prea înguști, prea strâmți, prea, prea, prea. Este ceva trist în efortul ăsta de a dovedi, de a prezenta.  Un pantof de seară, rătăcit și nepotrivit, o femeie care se străduiește prea tare. Mersul chinuit și evident dureros, un cârcel continuu, stoarce orice e feminin și natural din ea. Mă uit și îmi pare rău. ă.

Miercuri. Sală de training. În grup, un personaj care domină, corporal și vocal, o echipă care ascultă, de milă, de silă, ce are ea de spus.Image result for office image dominating woman Foarte masculină, are drept unică țintă ceea ce ea gândește, ea concepe, ea validează. Voce puternică. Uneori, se ridică în picioare și gesticulează. Nu are nicio secundă vreun gând să vadă dacă ceilalți sunt în aceeași barcă în care e ea. Nu cere opinii. Dacă opiniile se pronunță, nu le aude. Pur și simplu, nu le aude. E, categoric, singură, în preajma ei nu plutește niciun semn al unei prezențe masculine. Vătaf al vieților celorlalți, merge prin lume dictând și așteptând supunere totală. Undeva,în sinea ei, se întreabă de ce nu e iubită, acceptată, inclusă, fără să vadă bârna de ego înfiptă în ochi. Undeva, în sinea ei, e tristă, iar puterea pe care nu ezită să o arate cu orice ocazie e doar o contragreutate.

Cred sincer în Feminin. Sper ca Mamele să nu uite să dea fiicelor lor siguranța, iubirea și susținerea de care are nevoie orice fetiță… astfel încât să ajungă femei armonioase și asumate. Pentru copiii copiilor lor.

 

Anunțuri

Exerciţiu de bunăvoinţă


Aveam vreo cincisprezece ani – vârsta aceea la care crezi că totul îţi aparţine, totul ţi se cuvine şi eşti cel mai deştept din parcare.

Mă irita grozav obiceiul tatălui meu de a intra în conversaţie cu fel de fel de oameni, mi se părea penibil, deplasat, ridicol. Acei oameni nu aveau nicio legătură cu noi, şi noi eram grăbiţi, importanţi, aveam treabă, nu era necesar să ne implicăm în acte jenante.

Între timp, am învăţat ce important e să oferi fiecărui om cu care te întâlneşti respectul fundamental pentru că e om. Indiferent că este preşedinte de companie, femeie de serviciu sau bodyguard de barieră.

Apoi, treizeci de ani mai târziu, o mare maestră îmi povesteşte că ea se opreşte pe stradă şi vorbeşte cu vagabonzii şi oamenii săraci. Că îi priveşte în ochi şi acela este momentul ei, momentul în care, mental, le transferă iubire şi energii bune, ca un cadou nevăzut pentru că sunt oameni.  Reacţia lor la acest transfer este, invariabil, o succesiune de prudenţă amestecată cu neîncredere, apoi surpriză şi plăcere.

Ilustrez această poveste cu imagini ne-întâmplătoare. Pentru că fiecare dintre noi este animat de o prezenţă de sine superioară, care se exprimă prin intermediul corpului. Suntem Avataruri pe Pământ, iar dacă putem intra în contact cu Marele nostru Păpuşar, călătoria prin viaţă se transformă din a fi victima împrejurărilor în a fi expresia inspiraţiei de la acest mare Sine. Iar inspiraţia se poate transmite oricum, oricând, oricui – şi în primul rând omului de pe stradă, căruia nimeni nu i-a mai spus de multă vreme bună ziua sau mulţumesc. E suficient să îi priveşti în ochi când vorbeşti cu ei, tratându-i ca pe o fiinţă umană importantă.

Din ochi curge, astfel, Iubirea şi Lumina şi către cel care nu îşi găseşte sforile de legătură cu propriul său Maestru. Priviţi oamenii în ochi, interacţionaţi cu ei şi lăsaţi bunăvoinţa să se răspândească în lume. Nu, nu suntem fraieri dacă suntem binevoitori. Ci adoptăm acea atitudine matură a perfecţiunii umane, care iese din sfera lui Eu, Mie, Meu şi se duce, întinzând o mână, fie şi numai cu o vorbă bună, către ceilalţi. Iar lucrul cel mai minunat din toate este că, răspândind iubirea, nu în felul acela stupid şi siropos în care postează unii mesaje „înţelepte” pe mediile sociale, ci practicând-o, putem pudra viaţa cu un pic de zahăr, un strop de bine şi multă, multă dragoste.

lecţia de socializare


Voi: de acasă la birou, de la birou acasă, de obicei încuiaţi în micuţa cuşcuţă pe care o numim maşină şi cu care stăm în trafic de ne ia somnul.

Eu: de acasă la birou, de la birou la clienţi, de la clienţi la clienţi… şi tot aşa… în acelaşi clopoţel de metal şi sticlă (de obicei, mă dau cu Smartul puştiului meu, îl parchez mai uşor şi consumă mai puţin).

Aşa că în această lume de sociopaţi încuiaţi în pelerinele lor de metal şi sticlă, de diverse capacităţi cilindrice, eu îmi prescriu când şi când câte o lecţie de socializare. Mă opresc să vorbesc cu femeile care spală pe jos în clădiri. Mă dau cu metroul- iubesc metroul. Merg pe jos. De acum, trebuie să repar şi să repun în funcţie bicicleta.

Dar Metroul este fabulos. Pentru că mergi spre staţie,  cu ochii la cer şi vezi norii ăştia formidabili care ne tot bântuie de câteva luni încoace, şi, fără tavanul micului clopot de sticlă şi metal, vezi ALBASTRUL şi SOARELE şi LUNA şi STELELE.

Apoi, pentru că lângă tine stau doi oameni pierduţi în iubirea lor, care inundă tot vagonul cu un val moale şi trandafiriu şi verde de apă caldă şi dulce.

Sau pentru că lângă tine e o domnişoară suplă şi frumoasă, care merge cu căţelul în metrou, şi căţelului, metis adunat de pe stradă (bravo, domnişoară) îi este frică de metrou. E evident învăţat cu traseul, dar îl stresează sunetele şi mărimea monstrului care aleargă prin tuneluri.

Sau pentru că ieşi şi găseşti pe trotuar o ştampilă fosforescentă cu un event, nici nu are importanţă care, că tot nu eşti în target :D, pusă de o companie care mai gândeşte şi afară din cutie când promovează ceva.

Şi, în general, pentru că, odată scăpat din  cutia aseptică în care te tot deplasezi, reintri în contact cu Viaţa, cea adevărată, de pe trotuar, nefabricată, mai puţin bogată dar mult mai plină de conţinut.  Prescrieţi-vă câte o lecţie de socializare. Parcaţi la metrou şi luaţi-vă o cartelă cu două călătorii. O să vă puteţi reconecta cu Ceilalţi.