A păşi în frumuseţe


Există un străvechi cântec al indienilor din America, o invocaţie a planetei văzută ca fiinţă – mamă, care se încheie, cu un respect şi o iubire ce depăşesc etica oricărei mişcări ecologice de azi, cu versul: Fie ca eu să păşesc în frumuseţe.

Am auzit formula asta de la şamanii cu care m-am întâlnit. Ideea că fiecare pas poate fi o rugăciune pentru Mama tuturor copiilor cu patru picioare, cu două picioare, cu solzi, cu pene, cu aripioare înotătoare şi cu pene.

Ieri, plecată târziu din Sibiu către Bucureşti, cu oboseala de o săptămână în spinare, am făcut o pauză de vreo oră ca să mă limpezesc şi să pot face în siguranţă ultima bucată de drum.

Întârzierea a fost inspirată, pentru că am putut prinde în felul ăsta apusul pe lângă Râşnov.

Piatra Craiului, cu vârful înzăpezit roz, culoarea aurie, de flacără, a mestecenilor care ard, tăcut, pe tulpinile imaculate, roua de seară care se aşterne pe drumul negru între copaci portocalii şi brazi verzi, totul curge hipnotic până la momentul în care ai senzaţia că maşina se desprinde, pluteşte, şi ceea ce curge este drumul, realitatea, transformată în ceva aproape lichid, cu forme radiante, prelingându-se ameţitor, până la starea de graţie.

Am înţeles, în acel moment, incantaţia indiană. Se poate ca fiecare secundă de contact cu planeta să fie o clipă de extaz, iar fiecare pas, o rugăciune.

De dimineaţă, când mă decideam să mă trezesc din vis, am plonjat din nou în el: grădina mea, pe care o lăsasem verde, m-a întâmpinat, orange intens, iar în faţa verandei mă aştepta, liniştit, vestitorul zilei de azi, pentru confirmarea mesajului de ieri.