Să ucizi o pasăre cântătoare


Mi s-a întâmplat, prin carieră, să văd cum firme mari angajează top executives de succes, în speranța că vor face ceva bun pentru business-ul lor. Mi s-a mai întâmplat să văd cum, deși au adus nume grele și plătesc salarii care îndoaie bugetele, firma în sine, de la un capăt la altul, nu are niciun fel de dispoziție să asculte ce spune omul ăla scump, la propriu și la figurat.

În cazul fericit, executivul își ia fracul și jobenul și dispare în lumea largă, și lucrurile se întâmplă ca la prima relație de după divorț: următorul job e spectaculos, sexy, intens și în final consumat ca o afidă de o gărgăriță (da, gărgărița e un prădător feroce și mănâncă puricii de pe plante).

În cazul nefericit, în care executivul nu poate pleca din varii motive – că nu are o contraofertă, că nu are siguranță, că nu mai poate să o ia încă o dată de la capăt , ca să păstrăm analogiile din lumea insectelor și a amorurilor, scena e ca la mantis religiosa; masculul a venit fericit, a reușit să se cupleze cu marea femelă, și când e în culmea extazului și i se pare că nimic nu ar putea merge mai bine, harșt. Ea îi devorează capul, la propriu și la figurat. Și, cum lucrurile se învață, în general, din experiență, iar prima experiență e fatală, scenariul se repetă, iar și iar, cu alți actori.

În cazul optim, omul reușește să împingă ditamai elefantul și să îl facă să danseze.

Nu cred că există o rețetă, alta decât o listă clară, cu check points, pe care să și-o facă omul, cu ce vrea de la job, ordonată după importanță. Înainte de conversație, astfel încât să se poată pune întrebările la interviul relevant.