câştigat temporar. pierdut definitiv.


Un bloc din Piaţa Romană are un geam care nu a fost schimbat de cel puţin 22 de ani. Da, vine 22 decembrie şi, iată, prin clădiri pitite, sau uitate, sau neglijate, mai răzbate încă şuierul glonţului de decembrie.

Pentru cei ce s-au născut după marele tămbălău, e greu de înţeles. Eu una, sunt fascinată de perfecţiunea cu care acest glonte ucigaş s-a centrat în miezul lui cinci. Traiectoria arată că a fost tras de sus, cel mai probabil de pe ASE. Despre calibru, tipul armei şi identitatea trăgătorului nu vreau să vorbesc, deşi am făcut armata şi ştiu cum arată o gaură de la un anumit fel de glonte. Ce e ciudat, însă, e vârtejul de sentimente pe care mi l-a stârnit această gaură aparent inofensivă, prin care frigul lui decembrie intră în holul blocului gri. Amestecul acela de teamă, speranţă, euforie, produs de câştigul temporar de libertate. Oamenii plângând de bucurie pe stradă. Nu ne aşteptam la nimic, trăiam momentul.

Am revenit acasă, tulburată de impactul acestei minuscule găurele într-un geam anonim, şi am lăsat ziua să se scurgă peste mine, cu toate momentele ei de creaţie, de vindecare şi de frustrare. Proaspăt aciuitul motan roşu, cu care m-am trezit într-o dimineaţă pe terasă şi care a acceptat să primească necesarele reparaţii capitale de la familia noastră, a plecat aseară şi nu s-a mai întors. Şi aşa am realizat că am uitat de exerciţiul deprins în timpul comuniştilor – să nu consideri nimic drept garantat, şi să te bucuri atunci, acum, cât ai timp. Motanul, vindecat şi gras, a dispărut, pur şi simplu, aşa cum a apărut, şi analizez gaura – ceva mai mare decât cea de glonte – pe care a lăsat-o. Şi, odată cu ea, faptul că, deşi mi-am promis să nu mă aştept să revină, m-am aşteptat să îl revăd pe terasă, la două ore după ce ieşea.  Aş fi vrut să îi pot dărui mai mult. Nu ştiu dacă se va întoarce, ceva îmi spune că am trecut într-un soi de ireversibil în relaţia asta om-motan, dar iată cum un glonte mic, cu blăniţă caramel şi ochi aurii, poate lăsa o gaură neted tăiată în tine, doar pentru că ai presupus că acel lucru temporar e permanent.

Indienii din America de Nord spun, de câte ori un animal piere, de mâna lor sau nu: Îţi mulţumesc că ai ales să îţi împarţi Spiritul cu mine. Bătrâni, buni şi mult mai înţelepţi decât mine, îşi amintesc permanent că totul e temporar, lucru care ne obligă la intensitatea maximă a lui acum.

Cu ce-am rămas după comunism


Nu neapărat pentru că azi e 22 decembrie.

Mai degrabă pentru că ieri am văzut cum un român poate transforma cea mai mică motoretă într-un supervehicul de livrări :D.

Am început să mă gândesc la ce am moştenit din perioada aia cenuşie.

  1. Posibilitatea de a repara cam orice, cu piese vechi reciclate sau improvizaţii inspirate.
  2. Ştiinţa de a găti cu foarte puţin şi de a inventa mâncăruri când ingredientele nu seamănă cu reţeta.
  3. flexibilitatea, capacitatea de a ocoli insurmontabilul, ca să ajungem la ţintă
  4. cultura cozii. după douăzeci de ani, constat că socialul se perpetuează şi îmi amintesc de nesfârşitele conversaţii în nesfârşitele cozi.
  5. abilitatea de a curba regulile la limita la care legea nu plesneşte iar noi putem să ne facem treaba. Din acest ciclu face parte şi episodul „trei benzi, cinci coloane de maşini”.
  6. valori ca prietenia. Când televizor nu era, curent nu era, căldură nu era, ce îţi mai rămânea era un şpriţ de „corăbioară”, cum se chema vinul ăla cu gust de rumeguş de la Murfatlar, şi prietenii. Vesticii sunt întotdeauna surprinşi de cât de prietenoşi sunt românii. Noi nu le spunem musafirilor adresa casei. Noi ne ducem şi îi luăm de la aeroport.
  7. o legătură misterioasă cu Pământul şi fructele lui. Nu ne-am îndepărtat de natură ca americanii, care cred că porcul e o chestie feliată care creşte pe raftul supermarketului, şi încă mai ştim să ne facem un ceai din plante când nu ne e bine.
  8. cultura campingului. Vă amintiţi, cei care îşi mai pot aminti, cum plecam cu căţel, cu purcel, cu cort şi masă şi scaune, în vacanţă? Maşina gemea de atâtea bagaje. Dar pentru o naţie eminamente săracă, în care standardul bogăţiei era „apartament, maşină, video şi tele color” am învăţat destul de bine să fugim oricând, cu oricât de puţini bani, să dormim pe bancheta din spate şi să prindem răsăritul pe malul mării.
  9. o incredibilă poftă de creaţie, din toate punctele de vedere. Eram învăţaţi să evadăm în carte şi teatru. La cinema se stingea lumina. Dar găseam o perversă bucurie în aluzii fine la buldozerul care ne strivea tuturor ceafa. De acolo a ieşit modernismul românesc, premiile la Cannes, inventatorii români premiaţi, scriitorii români premiaţi. Şi extraordinarul nostru simţ al umorului.
  10. Last, but not least: pentru că am trăit cu spatele la zid, ştim să reacţionăm corect sub presiune. Probabil că de-aia românii sunt excelenţi la tactică. Tot de-aia nu strălucim deloc la strategie. Uite la guvernul ăsta de IQ submediocru: nu vede mai departe de lungul nasului. Dar incapacitatea e justificată: când e haita de lupi la gâtul tău, nu te mai gândeşti la ursul din pădure.