15. hippie, again

Azi avem de mers la oficiul de imigrări: am primit viză numai până pe e28 şi noi zburăm pe 29. Deşi am avut un feeling bun la aeroport, ne ducem, totuşi săverificăm, cu paşaport şi poză. Drumul până la oficiul de paşapoarte, aflat în cealaltă parte a oraşului, e lung. Sonam, administratorul mănăstirii, ne însoţeşte pentru suport.

Taxiul nostru, zis şi primul, e agăţat din stradă, de lângă prăvălia de la care cumpărăm de obicei gustărici şi apă şi suculeţe. Restul găştii se împarte în două. Cei care nu au poze se duc la studio, cei care au poze se împart în alte două taxiuri.

Oficiul s-a mutat :)) şi, ajunşi cu taxiul pe un fel de stradă în mega pantă, lângă un afiş în nepaleză are, probabil, spune că organismul oficial căutat nu mai şade acolo, trebuie să performăm o întoarcere din alea care mă bagă pe mine în boală, cu botul în zid şi cel puţin o roată în şanţ.

Ajungem în capul străzii la timp ca să nu se mai chinuiască şi ceilalţi doi şoferi şi , conform indicaţiilor primite de la băştinaşi, ne îndreptăm spre centru. Clădirea, în stil nepalez clasic, e proaspăt renovată şi arată surprinzător de bine.

Doi dintre colegii de grup, doi decid să mai rămână şi să îşi prelungească viza. Surprize, surprize.. şi surprizele vor continua. Noi întrebăm ce şi cum, iar funcţionarul iese din ghişeu, zâmbitor şi fericit, şi dă mâna cu fiecare, felicitându-ne că nu ne trebuie viză dacă prelungim şederea cu o zi sau două. Incredibilă şi regula, incredibilă şi atitudinea. La noi te-ar fi privit încruntaţi pe deasupra ochelarilor de citit şi te-ar fi executat imediat – taxă, formular corect completat şi poză. Din nou, mă întâlnesc cu atitudinea asta specială, de bunăvoinţă.  Sunăm iute la cei care îşi fac poze şi îi redirecţionăm spre Tamel. Cumpărătuuuuuri!

Dar, mai întâi, obligatoria oprire la restaurantul vegetarian al evreului pe care îl frecventam acum doi ani. De negăsit în locaţia precedentă, locul magic este căutat cu încăpăţânare şi identificat în capătul celălalt al galeriei interioare în formă de L în care se afla. O parte din gaşcă sare peste lunch în scopul de a cumpăra cercei copilei majore de acasă şi alte nimicuri, altora,  dar se întoarce, învinsă de preţuri, şi participă la consumul surplusului de alimente pe care, evident, după lintea, varza şi conopida de la mănăstire, le-am comandat. Cireaşa de pe tort este desertul şi se pare că am tras lozul norocos, deşi cam mare. Banane marinate în rom şi apoi coapte şi stropite cu ciocolată. Nu istorisesc câte s-au întâmplat cu bananele, deh, fugiţi de la mănăstire, după atâtea săptămâni de pauză, suntem plini de idei :D, drept care împart frăţeşte desertul.

Cu burţile pline, suntem destul de bine agrementaţi ca să putem negocia lejer… vai de vânzătorii care ne-or încăpea pe mână azi.

şi sarabanda începe: eşarfe, inele, brăţări, cercei, discuri, cărţi, ştampile, clopoţei, inele de masaj şi acupunctură, genţi, pantaloni, bijoux-uri cu temă buddhistă, brăţări cu mantra, caiete din hârtie făcută manual, un turneu aiuritor prin culori şi forme. Uitasem ce multă distracţie îţi dă o zi de shopping.  Şi ce obositoare e.

MAi avem un lucru de făcut azi, am decis să vizităm dream gardens- grădinile fostului palat regal, complet restaurate de austrieci.

Pacea şi frumuseţea acestor terenuri în care liniile albe joacă în unghiuri şi curbe, delimitând suprafeţe şi niveluri, este  întrecută numai de lenea maximă a peştilor koi care înoată, ghiftuiţi, în balta centrală. nu suficient de ghiftuiţi, fiindcă înfulecă, bătăioşi, paratha cu cartofi şi lipie, sub ochii interesaţi ai unei ciori care parcă ar ciuguli şi ea ceva, doar că e departe şi e în apă prada…

Rătăcim, călători prăfuiţi în acest tărâm intact şi minunat, navigând pe alei, printre magnoliile care se scutură şi mixandrele înflorite, gustând puţin din splendoarea regală a vieţii celor privilegiaţi. Un generator electric de la 1920 s-a transformat în ghiveci art nouveau, care găzduieşte plante de apă. O alee e străjuită de papiruşi delicaţi, iar sub bolţile înflorite se ascund bănci pentru îndrăgostiţii care caută un colţ ferit. E un loc caree a ieşit din timp şi pluteşte în propria frumuseţe, senin şi imaculat, dincolo de zidurile care separă oaza asta de linişte de zgomotul şi colbul oraşului. Trebuie, totuşi, să plecăm… şi înşfăcăm chiar din faţă taxiurile, după ce suspinăm la pânzele cu motive indiene întinse pe toată lungimea peretelui, le-am cumpăra pe toate, dar banii şi spaţiul din valiză au limite.

O zi de libertate şi puţin gust hippie, care mă face să mă gândesc, vorba lui Eliade, ce şansă a pierdut omenirea când această mişcare a fost maculată pentru a putea fi înăbuşită cu uşurinţă.

Dacă aş fi avut o fustă lungă în bagaj, aş fi programat-o pentru mâine 😀