Dulcea mireasmă a mediocrităţii

De dimineaţă, la „revista presei”, dau un tur prin emailuri şi găsesc unul de la un grup de linked in. Un domn destul de necopt care ne propune un titlu: Se mai merită să… ?

Am crescut într-o familie care credea că unghiile, pantofii şi limba română fac parte din cartea de vizită. De-aia iubesc arta de saltimbanc lingvistic a Anei Barton, care face cu cuvântul ce fac, la ţară, bunicile cu colacii: îl amestecă, îl împleteşte, îi dă cele mai potrivite arome şi îl coace bine în pântecul creierului ei de femeie deşteaptă.

Dacă nu ştii să vorbeşti, taci din gură. Mărturisesc că habar nu am ce era în articol. Poate era interesant. Dar titlul a trimis grupul respectiv direct la lada de gunoi a istoriei mele profesionale.

Apoi, uitându-mă la ecranul roz al televizorului (băieţii ăştia ştiu cum e cu efectul de suprasaturare în publicitate? sau merg pe ideea că o reclamă, cât de proastă ar fi, îşi face treaba dacă plăteşti suficientă difuzare?…) am început să mă gândesc la un subiect propus de nişte oameni mult mai inteligenţi, educaţi şi celebri, într-o cărticică roşie, lansată la cel mai recent târg Gaudeamus.

Şi urmează a doua poveste. Răbdare, totul are legătură.

Sunt în 1988, repartizată la Combinatul Siderurgic din Călăraşi. Comunitatea se remarca în vremea aceea prin întreruperi frecvente ale curentului electric, nimic de mâncare în magazine (pe cartelă apucai, dacă stăteai la coada cu bătăi, o bucată de carne de 1 mai şi una de 23 august. La propriu) şi cu o populaţie profund plictisită. Ca atare. sporturile de bază erau băuta, încurcăturile extraconjugale, bârfa şi conectarea de tip mafiot pentru o bucată de caşcaval de la machidonu’ care era inginer la fabrica din Feteşti. În mediul ăsta grozav, grozav, dacă găseai pe unul să îţi facă acordul între substantiv şi atribut, era ‘telectualu’ urbei. Recunosc că acordul între subiect şi predicat era ceva mai răspândit. Poate la 50% din populaţie. Şi mai recunosc că dominanţa gulerelor albastre importate de prin Moldova poate că afectase calitatea unei urbe mici şi liniştite în care megalomanul de Ceauşescu  se gândise să tragă o linie dreaptă de la Dunăre şi să aducă barje cu minereu de prin cine ştie ce colţ de lume… un eşec pe toată linia, după umila mea părere.

Deci. În acest mediu performant aterizez eu. Ingineră, proaspăt ieşită din facultate cu  o medie uriaşă, care mi-a permis să îmi aleg oraşul cel mai apropiat de Bucureşti… Detestată pentru origine şi provenienţa geografică. După o primă etapă cu cizme de cauciuc şi „şalopete”, lucrând la un loc care nici nu fusese construit încă, privata la poala clădirii şi un maistru şef de Birou al Organizaţiei de Bază, Doamne, ce halucinant sună, ajung într-un locşor mai liniştit. Un cazan de abur care se baza pe arderea gazelor reziduale de la cocserie. Gazele alea conţin sulf, fireşte. Sulful, când arzi chestiunea, se transformă în dioxid de sulf. Ăsta, când dă de apă, se transformă într-un acid. Care acid ronţăia meticulos cazanul de abur şi astfel toată instalaţia se punea pe butuci câte două săptămâni, iarna şi vara.

Io, cu mintea mea de copil nătâng, mă gândesc că un asemenea timp de reparaţie e o tâmpenie, şi ce-ar fi să trecem gazul ăsta printr-o coloană de absorbţie ca să scăpăm de dioxidul de sulf. Zis şi făcut. Aflu cifre, volume, mă gândesc ce fel de coloană, cum ar funcţiona… asta ducea la maximum o reparaţie la 2 ani. Mă duc, încântată, la şefu’ de secţie. Ăla tânăr, că mai era unul, mai bătrân şi mai înţelept. Nici nu mă dezmeticesc bine şi mă trezesc mutată în schimbul doi. Era penalizarea pentru excelenţă. Pentru performanţă. Pentru lipsa de mediocritate.

Pentru că atunci era ruşine să ieşi din rând. Acum nu mai e, dar, cumva, şerpeşte, mediocritatea s-a infiltrat şi în postcomunism. Poartă costum şi cravată acum, sau genţi scumpe. Are cont la bancă. Mecanica e aceeaşi cu cea a caşcavalului de la inginerul machidon: nişte semivalori, clădindu-se una pe alta într-un castel de cărţi de joc al puterii şi ajungând să ne sfideze pe noi, oameni cinstiţi şi citiţi, cu agramatismele lor de la coada oii sau cu limuzinele de lux pe care le parchează neîndemânatic, neştiind că la banii şi la maşina ceea ar putea să îşi permită un amărât de şofer.

Comunismul s-a prăbuşit în subconştient, iar de acolo ecoul mediocrităţii a contaminat încă o generaţie. Mai am speranţă la cei care au acum douăzeci şi ceva de ani şi care au câştigat, anul ăsta, alegerile. Poate ne contaminează şi pe noi, ăia mai copţi. Amin.

Anunțuri

5 comentarii la “Dulcea mireasmă a mediocrităţii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s