nevoia de zgomot

Am petrecut câteva zile, cu treabă, la malul mării. Am avut timp, dimineaţa, să ies pe plajă şi să privesc răsăritul. Îmi căutam acele spaţii unde să pot sta liniştită, departe de drojdierii expiraţi şi de early starterii de business de plajă, tip gogoşi şi bere. Nu mă deranjau familiile care veneau cu bebeluşii şi copiii zgribuliţi, făcând poze sau plimbându-se ca să aspire cei mici aerul curat şi bun.

Într-o dimineaţă am rămas acolo un pic mai mult de ora regulamentară şi am asistat la năvala târşâită de pensionari care se certau de la şase jumate, famelii cu odrasle la care trebuia, din , urlat, puştime jmecheră venită la o baie direct din club. O dată cu ei, plaja se umplea de un nor gri de zgomot, murdar, lipicios, jegos, tulburător în sensul negativ.

Mai târziu, pe seară, scenele se repetă, clonate isteric: copiii care urlă fiindcă nu vor să plece din nisip, bunicii agitaţi şi urlători şi ei, muzicile, cinci, pentru că fiecare tarabă nenorocită, nu-i aşa, tre să aibă muzica ei, de preferat până târziu, la trei dimineaţa. Adormeam cu ferestrele deschise, asumându-mi năvala ţânţarilor care ajung, hotărâţi pe treabă, şi la etajul al şaptelea, şi către patru dimineaţa simţeam cum coboară, curat, clopotul liniştii.  lar, apoi, de la capăt.

Mi-am propus să nu mă enervez şi am studiat, curioasă, ce se întâmplă. Informaţiile continuau să curgă şi am descoperit, la alt nivel, o experienţă asemănătoare: oameni care se îngroapă într-un milion de chestii nesemnificative, sau îşi găsesc pretexte să fugă de ei înşişi, spunând: businessul ăsta nu o să iasă dacă eu nu sunt acolo. Eu trebuie să fiu acasă, pentru că fiul meu are nevoie de mine tot timpul. Nu pot pleca de la serviciu, am atâtea de făcut….. şi exemplele pot continua.

Şi, paradoxal, apare o conversaţie cu o persoană tare dragă, care îmi spune: vreau să  mă duc la Costineşti, e o vilă liberă, am nevoie de câteva zile de linişte. Becul se aprinde, realizez, brusc mesajul:  ai nevoie de curaj ca să rămâi singur, cu liniştea ta.  Ai nevoie de echilibru ca să te poţi confrunta cu problemele tale. Şi, dacă nu poţi face asta, dai tare muzica, activităţile, agitaţia, ca nu cumva să auzi vocea aceea mică şi clară a greieraşului Jiminy, care spune lucruri puţine şi bune.

Dacă ai reuşit să treci examenul curajului şi să te priveşti, profund, în inimă, să te întâlneşti cu părţile tale mai puţin plăcute, cu fricile, cu eşecurile, cu furiile şi tristeţile tale, următorul moment de introspecţie nu o să mai fie unul traumatic. O să fie unul de pace şi bucurie profundă. Goleşte lada de gunoi pe care ai umplut-o acolo, în tine, cere ajutor dacă nu poţi face asta singur. Dar merită şi răs-merită, pentru că minunile nu sunt afară, ci înăuntru. Şi dacă încep să se întâmple acolo, în interior, lumea întreagă devine o reflexie a ceea ce eşti. Acela e momentul în care demarezi cu adevărat, iar senzaţia piciorului pe acceleraţie, după o lungă stagnare în praful şi noroiul liniei de start, este cel mai delicios lucru pe care l-ai putea trăi.

Încearcă.

Anunțuri

Un comentariu la “nevoia de zgomot

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s