cu foehnul sub pătură

Ravangla se pregăteşte

Manokamona a avut o cameră, pentru o noapte. Azi trebuie să găsim un loc în care să dormim. I. se trezeşte la şase dimineaţa şi pleacă la „arat”. O oră mai târziu, vine cu soluţia: la două sute de metri mai jos, un hotel ar avea ceva camere. Îi spun: eu dorm oriunde, şi pe jos, dacă e vorba de Dalai Lama. Se uită la mine, ochii îi râd: „nici nu ştii câtă dreptate ai.”

Schema e aşa: azi oraşul e plin cu oficialităţi, pelerini, vizitatori, nu e nicio cameră liberă. Aşa că primim un meritoriu loc într-o cameră de serviciu. Ştiind cum e camera-cameră în India, mă gândesc la camera de serviciu şi ştiu că în cort ar fi mai bine. :D. Noaptea următoare, primim o cameră indiană. Apoi, camera europeană… Finis coronat pus. Nu prea avem de ales, aşa că decidem că da (I. plătise deja avansul pentru a securiza camera, mă citeşte ca pe o carte deschisă) şi plecăm într-un prim tur de recunoaştere. de sărbătoareMicul orăşel e imaculat, curat, vopsit, plin de steaguri budiste şi de rugăciune,  florile s-au repezit la marginea balcoanelor şi pe trotuare, prin urbe circulă o maşină cu megafon, spunând ceva pre limba lor, credem că le cere să nu parcheze nicio maşină pe traseul oficial.  Probabil e cel mai mare eveniment pe care Ravangla îl trăieşte în ultima sută de ani. Suntem în căutarea unui ATM, pe care îl găsim. În localitate e un singur cafe internet, închis la ora asta, iar pe blackberry-ul meu nu merg datele, ci doar GSM-ul (măcar fac economie).  În „centru”, aflat la zece minute de hotel, e plin de magazine, steaguri, armată şi poliţie. Aflăm de la o doamnă în uniformă, foarte arătoasă şi mândră, că His Holiness vine la două. Bună informaţie. Avem timp… Şi, pentru că e aşa aiurea şi frig şi nu vom avea baie diseară, I. decide să plonjeze în necunoscut şi să folosească serviciile unei frizerii. the barber's shopLocul are nişte standarde despre care pot spune doar că sunt foarte diferite de ale noastre :)), dar i se acordă tratament special la ras şi frezat… un prosop curat, de pildă. Din vitrina în care se ţin obiectele de cult gen after shave axe, deschisă cu pioşenie, sosesc minunile occidentale, trataţie specială pentru omul alb care vrea servicii complete. Tunsul din foarfecă e foarte iute şi iscusit, cei trei băieţi tineri se mişcă foarte bine. Frizeria e plină de tibetani care vor să arate bine pentru eveniment. Bacşişul îl lasă mască pe băiat şi plecăm, amuzaţi şi fericiţi, să trezim copiii şi să producem relocarea înainte de marele eveniment. Ne-a plăcut cum a avut grijă de noi doamna de la Manokamona, aşa că luăm şi micul dejun aici. Începe un circ incredibil, cu Mason încercând să explice cum vrea el un ou ochi bine făcut, între două felii de pâine prăjită unse cu ketchup. PÂnă la urmă, reuşim să ne înţelegem, şi elementele ciudatului sandwich aterizează în farfurie, ca să le asamblăm noi. Patroana se uită cu ochii mari, n-a mai văzut aşa ceva în viaţa ei, şi se minunează continuu, râzând. Noi ne savurăm ceaiul masala, delicios, duă micul dejun indian, cu roti si dal subji iute, iute, şi luăm copiii miorţăiţi ca să împachetăm şi să ne mutăm. Bagajul lui Rowan, devenit şi mai greu şi uriaş după achiziţia minunatei cuverturi cu elefant şi a altor porcării, coboară cu dificultate pe treptele de marmură.

Scopul...După ce târâm valizele până la celălalt hotel, primim cheia de la camera de serviciu. Un munte de cutii de bere, o altă cutie mare pe care e improvizat un pat dintr-o saltea subţiiiiire şi o plapumă cu o istorie îndelungată, la care  nu vreau să cuget mai mult, alte saltele pe cimentul rece (aici sunt trei, o să le punem dublu ca să nu tragă curentul – pe una o îndoim şi pe cealaltă o suprapunem), cu acelaşi tip de plapumă şi cu pernele de mătase completează peisajul. Măcar nu e mizerie. Toaleta e fie la etaj, în restaurant, fie în căsuţa de afară. Civilizat, curat, cu organizare turcească :D, inclusiv furtunul de spălat.

Eh. Se putea şi mai rău, adică fără cameră. Împachetăm trusa de primă necesitate – apă pentru copii, multă hârtie igienică (e uluitor cât consumă) , ceva de ronţăit, medicamentele de urgenţă… şi tot aşa… şi plecăm la deal, să îl întâlnim pe Dalai Lama. Mersul prin oraş e o aliniere la o mare procesiune, care merge spre Buddha Park, un ansamblu construit pe o cuşmă de deal, culminând cu o statuie uriaşă a lui Buddah, sub care se află templul conţinând o altă statuie, mai mică şi mai preţioasă, înconjurată de nouă mini-stupe ce conţin relicve aduse şi donate de pelerinii din Thailanda.  Chestia e uriaşă, statuia are 130 de picioare înălţime iar zona amenajată împrejur e cât Parcul Circului. http://www.tathagatatsal.com/

peleriniParcurgem lent orăşelul, cu încă o oprire de „brunch” la o crâşmă chinezească. Nu mi-e foame, dar copiii, care – din fericire – sunt antrenaţi din Canada cu chow mein, devorează pastele cu te miri ce. Purcedem mai departe, cu mulţimea ce curge lent, în sus, spre deal. Tibetani îmbrăcaţi de ceremonie, călugări, băgători de seamă. Drumul până sus ţine aproape o oră, ne mai oprim să mai căscăm gura pe ici, pe colo… m-am oprit să cumpăr eşarfele khata şi elementele de brăţări, pentru că nu ştiu dacă ei vor distribui în iniţierea de viaţă lungă care urmează să se petreacă poimâine.

Sus, situl e închis azi, se poate intra doar cu legitimaţie… Doar azi. Mâine o să fie ok, acces public, dar I. e foarte frustrat.

În mulţime mai vedem câteva perechi de albi, una căuta cameră şi i-am trimis la hotelul la care stăm, mai aveau o odaie de servitori :))

participanţiPe la unu începe un fel de freamăt, mulţimea s-a adunat la marginea trotuarului, iar poliţia a masat trupele ca să controleze gloata.  Totuşi, gradul de civilizaţie şi răbdare  e uluitor. În grămadă, am timp să remarc fotografii profesionişti, micii călugări care primesc bomboane de la oamenii mari, bebeluşii alăptaţi pe marginea drumului de mamele tibetane.  Grămezile enorme de cetină de răşinoase, descărcate inexplicabil în dimineaţa asta pe tot drumul care face legătura între centru şi Tathagata Tsal, sunt aprinse, şi îmi amintesc imediat: ăsta e fumul cu care, în Nepal, erau aşteptaţi marii maeştri invitaţi la mănăstire, doar că ingredientele erau uscate şi măcinate până dincolo de putinţa de a le recunoaşte. Încep să sosească zecile de maşini guvernamentale, jeepuri albe, Mahindra în general, dar şi Tata, cu ecusoane oficiale, din care coboară funcţionarii şi familiile lor.  Nimeni nu vrea să rateze evenimentul.  Cu toţii sunt îmbrăcaţi la patru ace. Dincolo de marea poartă, se aliniază dansatorii, purtătorii de tobe, călugări şi călugăriţe. Rugăciunile şi consacrarea statuii se vor face în cerc restrâns.

pregătiri de primireApoi se simte valul acela specific de energie, ştiu că Dalai Lama e aproape – le spun şi lor că în zece – cincisprezece minute va fi acolo, şi aşa se şi întâmplă. Rowan e mai norocoasă decât mine şi apucă să îl fotografieze, eu sunt în uimire şi bucurie :D. Maşina curge lent, la deal, Dalai Lama binecuvântează, şi binecuvântează, şi binecuvântează, cu bucuria concentrată a Maestrului.

Trâmbiţele sună, tobele duduie, clopoţeii curăţă aerul deja limpede, de la poale de Kanchendjonga. Apoi marea umbrelă galbenă, de mătase, însemnul puterii, pluteşte pe deasupra lui Dalai Lama, arătându-ne încotro se îndreaptă, şi mulţimea se disipă, lăsând ca secretul ceremoniei călugărilor să se poată desfăşura în linişte.

din parcarerevenim în Camera Minunată, după ce mai cumpărăm nişte hârtie igienică pentru micii devoratori de celuloză şi o sticlă de rom pentru noi – aici e foarte, foarte frig şi fără un pic de ajutor e şi uşor deprimant. Aşa că ne punem pe poveşti şi coniac în  sălaşul provizoriu, iar proprietarul ne invită la cină tocmai când începuse să ni se facă foame. Drept compensaţie pentru lipsa de confort, suntem trataţi cu muzică de dans indo-nepali, se pornesc laserele şi generatorul de fum. Mâncarea le ia cam o oră (un nenorocit de orez pentru noi şi pui pentru copchilul mic), pentru că, după impresia mea, toţi băieţii de aici – nu e nicio fată în staff – au fumat ceva. Mult. Sunt, însă foarte, foarte amabili pe chestia asta.

Aşteptând la infinit omleta şi orezul, intru, după toată ziua asta de azi, într-o stare de incredibilă claritate. E ca atunci când eşti într-o apă limpede şi liniştită. I. se îngrijorează şi mă întreabă dacă mi s-a întâmplat ceva. Da, mi s-a întâmplat ceva minunat. Sunt în acea stare pe care buddhiştii o numesc equanimity, în care te obiectivezi şi dezataşezi faţă de tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Locuri, oameni, situaţii. Contemplu, deci, cu amuzament felul în care marijuana a deschis percepţiile proprietarului hotelului, care citeşte în palmă cu precizie uluitoare, şi ascult povestea călugărilor care au ajuns şi ei aseară, târziu, şi care, făcând necesara pauză de ajustare, s-au întâlnit cu leopardul. Suntem la o aruncătură de băţ de Bengal, ţinutul tigrilor, dar în munte locuiesc fraţii lor, mai mici şi mai agili. Nicio surpriză că maimuţele fac atâţia pui, la felul în care, probabil, sunt consumate de marele prădător.

Ne întoarcem în cameră, băieţii au ajuns primii şi au cucerit locul de pe ladă 😦 aşa că nu ne rămâne decât să ne băgăm în culcuşul proaspăt reamenajat ca să fie salteaua mai groasă şi să nu mai simţim răcoarea cimentului, cu două perechi de pantaloni şi nenumărate pulovere, bluze, şaluri. Pentru prima dată în această excursie, bagajul imens al lui Rowan devine util, căci foehnul, alimentat de la priza din dreptul capului, intră sub pătură şi ne oferă puţin confort. Adorm cu gândul la ziua de mâine.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s