Dansând prin Istorie

în curţile interioare răsună muzica de altădatăA patra zi în Jaipur, neprevăzută, recuperează ceva din ce nu am apucat să facem şi să vedem în timpul scurs până acum. Am sărit în tuk-tuk-ul angajat de ieri şi am ajuns din nou în miezul fortificat, cu uriaşele porţi roşii, al oraşului planificat de Jai Singh, maharajahul care a dat numele Jaipur-ului, în  structuri aliniate în jurul acestui palat central, noua reşedinţă după ce fortul Amer nu mai făcea faţă nici numărului de locuitori, nici necesarului de apă.

Arhitectura indiană fuzionează cu stilul Mughal şi împrumută, mai târziu, elemente europene. Ca şi celelalte construcţii, palatul e o derulare domoală de curţi interioare pătrate. Prima are în centru clădirea care adăposteşte colecţia de veşminte ale maharajahilor, soţiilor şi copiilor lor. Luxul e copleşitor, deşi mărimile variază între foarte, foarte mic şi uriaş.

una dintre cele patru porţi, pentru cele patru anotimpuriDincolo de poartă, o a doua incintă, păzită de neni straşnici, cu turbane roşii, se face mai degrabă auzită decât văzută. O muzică ritmată, hipnotică, veche de când lumea, antrenează vreo douăzeci de indieni îmbrăcaţi tradiţional. Mă simt în mijlocul unei meditaţii acustice şi tare aş vrea să fac rost de muzica asta… dar nu e de găsit niciunde.

Trecem printr-un nou portal şi pătrundem în curtea cu patru porţi, câte una pentru fiecare anotimp. Cea cu cozi de păun e cea a Iernii. Sus, în balcon, un fel de lojă acoperită adăpostea regina în timp ce urmărea spectacolele desfăşurate în curtea pătrată. Regele şi suita stăteau pe o altă latură. Protocolul de la curte, strict şi complex, pare o metodă sigură de înstrăinare a partenerilor  cuplului regal, şi mă gândesc la suita de soţii şi concubine care îşi disputau dreptul la favorurile maharajahului.

Oraşul Roz, la picioarele noastrePalatul e interminabil, navigăm prin el, băieţii sunt absorbiţi de colecţia de arme, eu mă uit mai degrabă la mânerele iscusit sculptate în formă de capete de animale, din pietre semipreţioase. Ieşim în căldura zilei, de acum apăsătoare, şi plecăm să căutăm tuk-tuk-ul. Din palat se iese pe o altă uşă decât cea pe care ai intrat şi trebuie să fii suficient de lucid ca, după toată încurcătura întortocheată, să îţi dai seama pe unde era intrarea. Regăsim, în fine, micul vehicul şi plecăm mai departe. Şoferul mă impresionează: a oprit la farmacie şi mi-a cumpărat un sirop de tuse, mă vede cât de tare tuşesc. Plămânii mei se curăţă, parcă, din profunzimea ultimei bronhii. Succesiunea de căldură sufocantă şi aer condiţionat nu ajută nici ea.

în împărăţia macacilorOmul nu uită nici de următoarea destinaţie – templul maimuţelor – şi se mai opreşte o dată, ca să cumpere o plăsuţă de vreun kilogram, cu roşii mici cât o nucă mare. Ne spune că maimuţele adoră roşiile.

Oprim într-un fel de cartier mărginaş, la poale de deal abrupt, şi urcăm în căldura leşinătoare traseul de vreo şase-şapte sute de metri de la bază până la templul Soarelui, din vârf, călcând pe lespezi de gresie lucitoare şi trecând de clădiri abandonate. Templul şade, parcă, într-o falie temporală, desprins de realitatea sordidă a mahalalei de la poale. După noi se ţin micile maimuţici, băieţii au luat roşii în buzunare şi le dau, pe ici, pe colo, câte unul dintre mult doritele premii.

Surya şi Rana

Templul, aflat în creştetul dealului, adăposteşte statuile Soarelui şi consoartei sale. Mason se lungeşte pe jos, absorbind parcă energia specială a locului, iar noi putim, fascinaţi, între altare şi terasele de unde poţi vedea tot oraşul. Femeia care păzeşte locul ne arată fiecare altar, lăsăm ofrandele acolo, apoi deschide un fel de sipeţel cu comori. Bijuterii lucrate de mână, o mala de cristal de stâncă, veche de când lumea, decoraţiuni cu clopoţei. Hotărăsc să iau mala pentru I. şi o fac fericită pe femeie, dându-i cât a cerut, fără să mă tocmesc. Mala are istorie, a trecut prin mâini de femeie, bătrâne eşi ridate, e încărcată.

Coborâm lent şi, preocupată să pun sticlele de suc în rucsacul meu stil geantă Mary Poppins, în care se găsesc toate urgenţele pe o zi, uit să aşez la loc sacoşa în care am roşiile şi sandviciurile luate de la micul dejun din farfuriile copiilor mofturoşi şi convalescenţi.

ori

ori

La nici două sute de metri de poarta templului, hoarda de şmecheri blănoşi se repede, efectiv, la mine, şi după ce încearcă, fără succes, să smulgă cu mânuţele mici, dar abile şi puternice, sacoşa de plastic, o sfâşie şi iată cum comoara de roşioare şi pâinici se rostogoleşte pe pietrele mari, la vale, urmărită de hoarda victorioasă.

În haită sunt doi masculi dominanţi, alfa şi beta, ne explică indianul care şade, liniştit, în colţul străzii, hrănind mica maimuţică de pe umăr cu un cartof crud, puţin câte puţin, atât cât se poate vedea din pumnul strâns în care îl ţine. Boss 1 şi Boss 2. Boss 1 fură sticla de Coca Cola a lui Mason în timp ce Boss 2 se delectează cu sandviciul cu omletă  :D.

în micul fort care domină ţinutul păunilorCoborâm din lumea maimuţelor în cea a oamenilor, ca să ne îndreptăm spre Tiger Fort. Drumul e spectaculos, prin munte, cu serpentine, fortul e la 17 km de oraş. Facem o oprire intermediară într-un loc tare interesant, un mandir care, după cum aveam să aflăm, adăposteştele urmele formate în stânca lichefiată de Krishna şi vaca sa sfântă. Ca şi amprenta lui Guru Rinpoche din Pharping sau urmele de picior ale marilor sihaştri de la noi, aceste semne ale stăpânirii stărilor materiei dorm în spatele arcadelor umbroase ale micii construcţii, păzite de un saddhu, care ne priveşte cu curiozitate şi îl veghează pe Mason cât noi  urcăm treptele mari, înalte, abrupte care duc, parcă, până la nori. I. adună pentru mine pene de păun, pierdute prin labirintul de scări. Suntem în Cer.

micul cuibuşor de nebuniiReîmpământaţi, revenim în tuk-tuk şi urcăm, mai departe, către Fortul Tigrilor.

Omul care ne vinde biletele ne întreabă dacă nu vrem să ne povestească una-alta. Da, vrem… şi nu ne pare rău, pentru că aflăm o mulţime de „inside stories” cu maharajahi şi multiplele lor regine şi concubine.

Autorul Fortului Tigrilor este tot fondatorul Jaipurului, Maharaja Sawai Jai Singh II, posesor a nouă regine şi nenumărate concubine, care s-a întrecut pe sine, de data asta :D. Pe cele două coridoare care mărginesc curtea interioară (una dintre ele, că şi aici e un mega labirint) se află înşirate camerele reginelor, culminând cu  cea din capăt, alocată favoritei, şi având exact aceeaşi amprentă, aceeaşi structură, cu bucătărie, dressing, camera servitorilor şi camera reginei, doar că decoraţiunile sunt mult mai elaborate….

take a closer look...Şi, că veni vorba de decoraţiuni, tot castelul e un şir nesfârşit de Kama Sutra. Elementele aparent decorative de pe pereţi sunt, de fapt, reprezentări extrem de realiste ale diverselor momente de interacţiune… între maharajah şi regine :D, dacă le măreşti corespunzător. Ghidul goneşte copiii şi ne arată locurile în care imaginaţia erotică, scoborâtă direct din o mie şi una de nopţi, a decorat fiecare firidă.

Complexul fortului are un uriaş rezervor de apă, în pereţii căruia sunt sculptate trepte: cu cât înaintau în sezonul secetos, cu atât puteau coborî mai adânc ca să îşi ia lichidul atât de preţios pe aceste înălţimi aride şi bătute de soare.

Una dintre curţile interioare era destinată relaxării pe timp de vară. Lemnul de vetiver, scămoşat până devenea o vată, era umezit cu apă, care se evapora, creând răcoare şi aromă, iar curtea era acoperită cu o plasă, aşa încât devenea o enormă volieră pentru păsările şi maimuţele reginelor.

Ne întoarcem pe coridoarele identice şi ghidul ne arată cum în dreptul fiecărui apartament se găseşte o etichetă pusă pe peretele exterior opus apartamentului în care era săpat în marmură numele ocupantei… ca să nu creadă regele că se duce la Mariţa şi să nimerească la Vasilica :))))

Omul şi-a meritat cu prisosinţă cele trei sute de rupii, pe care le plătim fără discuţii înainte de a ne urca din nou în tuk tuk, ca să trecem din nou pe lângă Mandir şi să aterizăm în lume, la un restaurant, un magazin de pietre preţioase în care ansa mea face furori, apoi în două  magazine de textile imprimate, de unde nu plecăm cu nimic în afară de frustrarea domnişoarei, care nu ştim cu exactitate ce voia de ne-a târât aici.

În cameră, facem bagajul şi, în timp ce tatăl şi fiul fac duş cu chiote, managerul hotelului, care ne-a ajutat atât de mult, urcă pentru a primi sesiunea de terapie pe care i-am promis-o. Balamucul continuă cu rum and coke, şi sfârşesc prin a termina singură bagajul, înconjurată de morţii şi răniţii care sforăie de zor. În fond, o jumătate de oră de somn îmi va fi de ajuns până ne trezim să mergem la tren.

Anunțuri

2 comentarii la “Dansând prin Istorie

  1. Ai reusit sa ma porti, de la inceput pana acum, (desi am spus ca nu am sa vizitez vreodata India 🙂 ) pe toate stradutele, magazimele, garile, reustaurantele si palatele pe care le-ati vizitat. Am vazut, simtit, trait in acelasi ritm cu care ai simtit, trait, vazut. Detii un dar minunat : prin intermediul cuvintelor reusesti sa cuprinzi o lume intreaga si sa o transpui in ochii si inima celui care citeste. Este o placere sa citesc postarile tale !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s