Inima roz a elefanţilor

Arhitectura Cerurilor

Ziua debutează catastrofal, cu copilul cel mic bolnav. La cinci intrăm pe antibiotice intestinale ca să luptăm cu febra, diareea şi voma care au început puţin după patru dimineaţa. Copilul nu poate lua pastile şi vomează soluţiile făcute din pulberea de medicamente, din cauza gustului. Terapie, terapie, somn, rău, terapie, ziua este terminată. După micul dejun stăm să urmărim evoluţia. Febră, vomă, diaree. Decid să iau cealaltă odraslă şi să ieşim, după certurile de ieri trebuie să continuăm cu lucrul pe remedierea emoţională, aşa că sărim într-un tuk-tuk pe strada principală de lângă hotel şi începem girls’ day out cu un drum până în centrul istoric.

The Wind palace, a cărui faţadă seamănă cu arhitectura lui GaudiSpre deosebire de Agra, vechiul nucleu al Jaipurului  a rămas intact, iar acum e transformat într-un amestec organic de clădiri care adăpostesc mici magazine, înconjurând miezul monumental, de palate şi clădiri impunătoare.  Un careu uriaş, din gresia roşcată care l-a consacrat ca Oraşul Roz. Intrăm printr-o poartă monumentală, roz, fireşte, decorată cu arabescuri albe, şi pătrundem în Cetatea Interioară.

Centrul e dominat de Palat şi de Observatorul Astronomic. Jai Singh, exponentul dinastiei care a continuat moştenirea forţei Mughal cu un nou val de dezvoltare şi căruia îi datorăm numele de azi al oraşului, era astrolog şi iniţiat.  Instrumentele monumentale din curtea plină de obiecte cu aspect extraterestru erau folosite la determinarea poziţiei aştrilor şi calcule astronomice complicate. Ne învârtim printre construcţiile complicate, iar Rowan face din nou o victimă – pielea ei albă, ochii albaştri şi părul castaniu deschis sunt atracţia perfectă pentru indieni, care ar vrea, toţi, să se fotografieze cu ea.

în spatele ferestrelor colorate, răcoare şi intimitateHawa Mahal, cum i se mai spune Palatului Vântului, este atât de complicat şi întortocheat şi esenţialmente feminin încât nu trebuie să fii extrem de informat ca să îţi dai seama ce comunitate de femei adăpostea. Văd mâinile mici, îmbrăcate în zecile de brăţări care vesteau apropierea femeii prin clinchet, cum deschid obloanele minuscule ca să privească jos, în Lume, şi să urmărească Viaţa care pulsa, ca şi azi, pe străzile înguste, în întortocheatele străduţe delimitate de clădirile roşii ca un fel de structură organică, aproape intestinală. Le simt parfumurile şi adierea aproape subconştientă produsă de vălurile moi în timp ce se mişcau, cu tălpile goale, pe podelele răcoroase.  Cele cinci etaje sunt ca în desenele lui Egon Schiele, ai senzaţia că eşti la acelaşi nivel şi de fapt ai mai urcat unul, căile tainice din măruntaiele marii clădiri te poartă, magic, în sus şi în jos fără să îţi dai seama.

la volanul tuk-tuk-uluiNe smulgem din sărutarea de ventuză a acestei construcţii magnetice  şi decidem să profităm de biletul cu cinci intrări pentru cinci sute de rupii, angajând cel mai simpatic conducător de tuk tuk din câţi există. Îl cheamă Khaif, îşi numeşte mica motocicletă „my Helicopter” şi are o grămadă de informaţii şi idei de împărtăşit. Rowan capătă un bonus şi conduce, împreună cu el, micul vehicul pe o porţiune dreaptă şi mai puţin circulată de drum. Urcăm din ce în ce mai mult, şoseaua e, ciudat, impecabilă, pe margini se revarsă bougainvillea de toate culorile pe care şi le-ar putea imagina cineva – de la alb la roz, roşu, portocaliu, toate nuanţele, tufe mari, tufe mici, garduri întregi îngropate în flori…

Fortul Amer, centrul de putere al maharajahilor localiAjungem la fortul Amer, e o construcţie gigantică, aflată pe o înălţime inexpugnabilă. Dealurile abrupte din jur sunt dungate de zidul de apărare masiv. Aici a stat dinastia Singh înainte de construcţia palatului central din Jaipur. Prima lor reşedinţă e opulentă, uriaşă, are săli căptuşite cu sidef şi oglinzi, şi deşi prima piatră a fost pusă la 1599, iar istoria clădirii se duce până prin secolul XI, adăugirile de secol XVIII sunt cele care îi dau caracterul minunat.

grădini minunate în mijlocul lacului MaothaCa să ajungi la intrare, urci de simţi că-ţi dai sufletul, căldura uscată nu ajută nici ea, chiar dacă la poalele construcţiei este un uriaş lac pătrat, care se umplea, cu siguranţă, pe timpul musonului şi apoi folosea drept rezervor de apă

Prima curte interioară are o mică poartă de acces într-una dintre laturi, iar patronul acestei intrări este Ganesh. Dincolo de ea începe adevărata minune a palatului privat, cu divanul pentru audienţe restrânse, pereţii decoraţi până la ultimul centimetru pătrat, cu flori sculptate şi cu modele geometrice cu oglinzi şi sidef.

poarta Ganesha

Canoanele severe ale reprezentărilor arabe fac loc simbolisticii Hindu, cu zeităţi, animale şi plante locale. Dăm şi de grădina bine ascunsă şi mărginită de culoarele laterale.  prin care dansează vântul, răcorind arşiţa uscată. Aici stăteau vara suveranii, bucurându-se de peisajul creat pe geometrii octogonale.

Coborâm ca să luăm ceaiul pe terască, dar această terasă e sub vânt şi te coci în căldura amiezii. Bem un ice tea scump şi bun (doi dolari sticla) şi pogorâm în lume, printre micile magazine de artizanat găzduite de o uliţă, evident comercială de când lumea, din laterala palatului. Trecem pe lângă vase imense, Rowan glumeşte că găteau oameni în ele, dar într-un asemenea ceaun imens ar încăpea uşor patru-cinci inşi, apoi vedem un fel de omphalos, ca o legătură secretă cu cel de la Delphi, şi ieşim înapoi, la lac, contemplând stilul de viaţă al rajahilor şi sărăcia sărmanilor care cerşesc, şi acum, pe treptele drumului ce coboară în şosea.

???????????????????????????????După ce depăşim, călcând pe plăcile fierbinţi, uriaşe, de gresie cu solzi de mică,  comunităţile de câini placizi şi caprele adormite, ajungem înapoi, la Khaif, care ne duce să gustăm un thali vegetarian la restaurantul Rainbow :D, apoi ne întreabă dacă nu vrem să ne dăm cu elefantul. Vrem.

Tuk-tuk-ul intră într-un univers de mahalale sărace, merge pe străzi dubioase, putem vedea un prim elefant în curtea cuiva, stând cuminte, parcat, la locul său, aşa cum ne parcăm noi maşinile în faţa casei. Apoi, o ultimă curbă la stânga ne bagă pe o străduţă cu garduri înalte şi Khaif ne invită să coborâm la poarta unei curţi în care dăm cu ochii de şase pachiderme, fiecare în boxa sa, cu mâncarea în faţă şi lanţul de pcu pachidermul prin mahalaua indianăicioare. Rowan e în extaz, dar eu nu mă pot urca pe animalul ăsta, care radiază o blândeţe amestecată cu o înţeleaptă şi profundă percepere a dorinţelor superficiale pe care noi, oamenii, le proiectăm asupra acestor fiinţe atât de minunate. Mahutul aude şi el elefantul, pe care îl ghidează cu blândeţe, din voce. Între el şi domnişoara elefăntiţă de 23 de ani, mezina echipei, există o relaţie de dragoste, la propriu. Omul ăsta şi elefantul lui au inimile deschise şi unite.

Pasul moale, cumpănit al uriaşelor picioare, cu pernuţele lor elastice de amortizare, ne poartă printre clădiri pe străzile înguste, şi mahutul e atent la fire, să nu se agaţe în ele, căci şi el, şi rowan, în spinarea elefantului, sunt tare sus. De altfel, s-au urcat în „şa” de pe gard :D. Pe străzi, prin praf, păşesc femei, Khaif îmi spune că sunt îmbrăcate ca la ţară, eu văd doar frumuseţea şi eleganţa pasului cu care poartă poverile pe cap. Ieşim pe poarta boltită a localităţii şi ajungem la vechiul rezervor de apă, foarte asemănător cu cele pe care le-am văzut şi în Kathmandu – o piscină pătrată, perfectă, doar că aici lipseşte şarpele erect din mijloc. Suntem într-un cartier al castei de jos, cei pe care nimeni nu îi atinge ca să nu se spurce, cei care mănâncă porc… iar porcii, păroşi şi negri, bântuie peste tot, rânind prin gunoaie în căutare de comori.

Podeaua incrustată de la Nagarharh Haveli

E trecut de cinci, simt presiunea dinspre I. şi copilul bolnav şi decid să ne întoarcem. Elicopterul lui Khaif ne duce acasă, îl plătim generos şi se oferă să ne conducă şi mâine… dar nu ştim cum va fi copilul mâine, aşa că iau cartea de vizită. Fireşte că tuk-tuk-ul lui e un business 😀

Trecem prin cartierele sărace, strada se animează pe măsură ce vine seara şi răcoarea. În continuare, prezenţa copleşitoare a porcilor pe stradă ne spune ce fel de cartiere sunt aici.

La hotel, băieţii au comandat ceva de mâncare în cameră. Totul e aiurea, ca după uragan, dar cele două prize de antibiotic pe care a reuşit, după încercări repetate, să le înghită îşi fac, lent efectul. Copilul e mai bine. Orezul de la prânz a ajutat, şi el, iar din mâncarea spectaculoasă şi multă a rămas suficient ca să gustăm şi noi, fetele, ceva, pe post de cină. După atâtea peripeţii şi emoţii, e timpul pentru un somn de recuperare, deşi e foarte, foarte devreme, aşa că adorm cu gândul la inima caldă şi bună a elefanţilor blânzi din oraşul roz.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s