Înapoi în sistem

Ecuaţia e simplă: dacă ai o echipă de câteva sute de oameni şi vrei să le faci cadou un weekend la mare, cum procedezi?

Puţine sunt locurile unde îi poţi caza în bloc. Ajung într-un asemenea loc, după o dezinformare care m-a dus la un cinci stele adevărat…. e drept, şi acolo era o adunare de echipă, dar ăştia aveau flotă de Volvo 🙂

Enfin, parchez, de data asta, în locul cuvenit…  sunt încirezită prin adăugarea unei brăţări de plastec la mână şi gazată într-o cameră în care se poate juca un fotbal mic.

Experienţa e năucitoare. Arhitectul a avut cel puţin tulburări bipolare şi nostalgii ale copilăriei. Copaci de plastic roz şi verzi şi albaştri luminează fake-uri de coloane corintice printre imitaţiile de pergole şi canalele încadrate cu tub luminos colorat.

La masă (cică all inclusive) se mănâncă după legea junglei. Umpli farfuria cu ce apuci, jumate se duce la gunoi, cei care vin mai târziu nu mai apucă.  Stafful se poartă într-un fel care arată năuceala după un sezon de tras. Coordonatorii urlă la ei. Oamenii aleargă cu farfurii şi legume şi sticle şi şi şi se împiedică şi le cade totul, moment în care colegii fac mişto de ei în grup, cu fluierături şi hăuleli.

Pe scenă, o doamnă şefă se foieşte cu un mobil la ureche, pregătind un număr de cabaret al unor domnişoare cu chiloţi şi pene.  Muzica e oribilă, anii optzeci, hituri din alea de o lună şi gata, scoase de la naftalină. DJ-ul ar trebui ucis în chinuri.

Plecăm, trecând pe lângă domnişoarele care ne-au luat de supt nas ultimele prăjituri, care tronează acum în mormane neconsumate pe masa lor, şi ne ducem spre camere… pornesc artificiile de la vreo nuntă de fiţe de la kazeboo.

Pe pat tronează nişte împletituri stranii din prosoape, care seamănă cu pastele făinoase italieneşti. Le împing pe jos şi mă cuplez la internetul wireless, venit din routerul de etaj, care spânzură de o sârmă.

Sârme mai sunt şi pe unde ar fi trebuit să fie aplicele.

Scot repede un beţişor tibetan, îl aprind, curăţ camera plină de istorii mai mult sau mai puţin vâscoase, mă gândesc la oamenii de vânzări cu feţe triste care au venit la o băută la mare şi mulţumesc lui Dumnezeu că am ieşit din sistem. Mâine seară plec de aici vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s