câştigat temporar. pierdut definitiv.

Un bloc din Piaţa Romană are un geam care nu a fost schimbat de cel puţin 22 de ani. Da, vine 22 decembrie şi, iată, prin clădiri pitite, sau uitate, sau neglijate, mai răzbate încă şuierul glonţului de decembrie.

Pentru cei ce s-au născut după marele tămbălău, e greu de înţeles. Eu una, sunt fascinată de perfecţiunea cu care acest glonte ucigaş s-a centrat în miezul lui cinci. Traiectoria arată că a fost tras de sus, cel mai probabil de pe ASE. Despre calibru, tipul armei şi identitatea trăgătorului nu vreau să vorbesc, deşi am făcut armata şi ştiu cum arată o gaură de la un anumit fel de glonte. Ce e ciudat, însă, e vârtejul de sentimente pe care mi l-a stârnit această gaură aparent inofensivă, prin care frigul lui decembrie intră în holul blocului gri. Amestecul acela de teamă, speranţă, euforie, produs de câştigul temporar de libertate. Oamenii plângând de bucurie pe stradă. Nu ne aşteptam la nimic, trăiam momentul.

Am revenit acasă, tulburată de impactul acestei minuscule găurele într-un geam anonim, şi am lăsat ziua să se scurgă peste mine, cu toate momentele ei de creaţie, de vindecare şi de frustrare. Proaspăt aciuitul motan roşu, cu care m-am trezit într-o dimineaţă pe terasă şi care a acceptat să primească necesarele reparaţii capitale de la familia noastră, a plecat aseară şi nu s-a mai întors. Şi aşa am realizat că am uitat de exerciţiul deprins în timpul comuniştilor – să nu consideri nimic drept garantat, şi să te bucuri atunci, acum, cât ai timp. Motanul, vindecat şi gras, a dispărut, pur şi simplu, aşa cum a apărut, şi analizez gaura – ceva mai mare decât cea de glonte – pe care a lăsat-o. Şi, odată cu ea, faptul că, deşi mi-am promis să nu mă aştept să revină, m-am aşteptat să îl revăd pe terasă, la două ore după ce ieşea.  Aş fi vrut să îi pot dărui mai mult. Nu ştiu dacă se va întoarce, ceva îmi spune că am trecut într-un soi de ireversibil în relaţia asta om-motan, dar iată cum un glonte mic, cu blăniţă caramel şi ochi aurii, poate lăsa o gaură neted tăiată în tine, doar pentru că ai presupus că acel lucru temporar e permanent.

Indienii din America de Nord spun, de câte ori un animal piere, de mâna lor sau nu: Îţi mulţumesc că ai ales să îţi împarţi Spiritul cu mine. Bătrâni, buni şi mult mai înţelepţi decât mine, îşi amintesc permanent că totul e temporar, lucru care ne obligă la intensitatea maximă a lui acum.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s