sub semnul Lupului

Am avut ceva mai mult timp ca de obicei ieri :D, aşa că am apucat să reflectez puţin la ziua asta naţională, stabilită la 1 decembrie. Ţările mari şi frumoase şi foarte capitaliste sărbătoresc lucrurile astea vara, când poţi ieşi la un grătar, la un picnic, la un foc de artificii fără să simţi că te muşcă gerul de obraji şi de degetele picioarelor.

Apoi m-am gândit că, de fapt, 1 decembrie vine după 30 noiembrie, care e sărbătoarea apostolului protector al românilor. O dată inspirată, deci, din punct de vedere al auspiciilor. Am cercetat puţin mai adânc decât de obicei cum e cu Sf. Andrei, deci, şi am reconsolidat concluziile: sărbătoarea nu e creştină, ci a fost adoptată ulterior de creştinism. În satele care au avut norocul să îşi păstreze cultura veche, se mai aude de Indrea sau Undrea ca nume al sărbătorii de iarnă. E debutul sezonului festiv, iar noaptea de dinainte de  Sf Andrei se mai numeşte Noaptea Lupilor.

Imaginează-ţi o haită de lupi care cutreieră planurile nevăzute ale realităţii, conduşi de un Lup Alb. Vin să deschidă Porţile Iernii, şi, odată cu năvala întunericului hibernal, se răscoală şi se frământă şi spiritele inferioare, de joasă vibraţie, pe care le evităm cu usturoiul binecunoscut, cu lumânări… Dar noaptea e întotdeauna şi constructorul potenţialului: acum se seamănă cele ce vor rodi când întunericul va scădea.  Acum se plantează grâul, care trece abundenţa dintr-un ciclu în altul.

În fine, Lupul Alb, simbolul vindecătorului la fraţii noştri de peste ATlantic, este animalul de putere al lui Apollo. Se spune că în anotimpul rece şi întunecat, Apollo, zeul Luminii, se retrage în Hiperboreea (adică aici, dragi fraţi luminaţi) sub forma unui lup alb. Poveştile lycantropice mi se epar, în momentul ăsta, o încercare de negativare a unei fuziuni fantastice între atributele omului superior şi cele ale lupului magic, Lupul Alb.

Lupul Alb există şi îl purtăm în ADN-ul nostru, acela românesc, îi trebuie doar un suflu uşor şi rece, de iarnă, ca să îl aducem înapoi, în realitatea pe care o tot blestemăm. Eu sunt doar pe jumătate româncă, dar – poate pentru prima oară – de 1 decembrie am refuzat să mă conectez la orice media care transmitea festivităţi cu parade sforăitoare, şi să mă gândesc mai degrabă la cât de necesară e identificarea cu bucuria profundă de a împărţi ceva cu pământul ăsta românesc, pe care călcăm zilnic.

O ţară pe care toţi o blesteamă zilnic nu va avea niciodată un guvern luminat, oameni care cooperează şi noroc în clasamentele mondiale. Ca să se îndrepte ţara asta, primul lucru pe care ar trebui să îl facem ar fi să încercăm să nu mai înjurăm şi să proiectăm, mai degrabă, speranţa pentru ceea ce ar putea deveni. Pentru că avem puterea să migrăm visul în realitate, iar dacă suntem suficient de mulţi, se poate întâmpla.

Eu nu îmi mai blestem ţara, deşi pentru mine e pe jumătate adoptivă. Mi-am trasat sarcina zilnică de a-i trimite un gând bun, care să facă lumină în jur, şi o să fac asta până văd rezultatul. Între timp, permiteţi-mi să mă bucur de românii care au ales să îşi pună drapelul în faţa casei sau la geamul maşinii, ieri. Cred că e, în fine, un semn de revenire la normalitate.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s