Provincia, în Milano şi afară

Treburile mă poartă azi în Bergamo. Am evitat cu străşnicie, la venire, aeroportul de low cost Orio al Serio, pentru că mă temeam de distanţa faţă de Milano şi de trafic. De fapt, aeroportul e la o distanţă mai mică de metropolă decât Malpensa, prealăudatul aeroport internaţional. La Bergamo am ajuns repejor, cu maşina pe autostradă.

Oraşul are  două jumătăţi clar definite: Cetatea de Sus şi cea de Jos. Sus e istoria, jos e prezentul…  La încurcătura de străduţe medievale şi magazinaşe ajungi mergând pe lângă zidurile de inspiraţie veneţiană, sau luând funicularul până sus. Drumul principal coboară până la clădirile oficiale de secol XVIII – XIX şi străbate drept, cu magazine moderne şi trafic infernal, distanţa până la gară. Împrejur, arhitectură cu gust, chiar dacă sunt bloculeţe construite acum câţiva ani. Nimic care să aducă aspectul industrial sau gri al oraşului modern standard. Un farmec puţin prăfuti de timp, dar neşters, al acestui micuţ şi delicios orăşel încărcat de amintirea unor vremuri când era una dintre faimoasele cetăţi puternice.

Plec de acolo cu decizia de a reveni pentru a putea petrece o zi sau două acolo, andante, ca să văd toate minunăţiile din cuşma dealului şi de la poalele lui.

După business, cărând mega sacoşe cu materiale, depunem la hotel ştiinţa şi ne pregătim de distracţie: prima oprire, fireşte, il aperitivo 😀

Cu ajutorul partenerilor noştri locali descoperim un loc uimitor. Se numeşte Capo Verde şi era locul în care se adunau golanii din cartier. Poliţia şi noul proprietar au „curăţat” locul şi acum e un concept absolut superb . Imaginaţi-vă că restaurantul este o grădină. Mănânit înăuntru, în fosta seră în care acum cresc, nestăpânite, tulpini nebune sub acoperişul de sticlă, sau în grădină. Poţi cumpăra tot de acolo plantele aromatice sau căţărătoare pe care ţi le doreşti, stropitori  simpatice, în formă de elefant şi tot ce îţi trebuie pentru grădinăreală serioasă. Mâncarea e şi ea, „trasă” pe linia naturii. Iar cei ce vin aici seamănă cu noi, sunt oameni adevăraţi…

Nu pot decât să admir, ca marketer şi ca ecologist,  prospeţimea ideii – la propriu şi la figurat. Mi-a părut tare rău că deja aveam o valiză nouă pentru mostre şi pliante, aşa că nu aveam cum să iau cu mine explozia verde.

Ne aşezăm la una dintre măsuţele din grădina luxuriantă şi comandăm un cidru. Lichidul tulbure, acidulat, cu mirosul acela puternic de mere, se potriveşte perfect cu ce e împrejur. Soseşte, bineînţeles, cu mâncare: salsa şi tortilla chips. Ne străduim să nu terminăm bunătăţile, căci după aperitivo mergem la un restaurant multiplu lăudat de colegii de prin toate ţările.

Şi aşa şi este. Ne oprim la un restaurant mic, lângă o biserică dedicată Mariei. Afacerea este una de familie şi ascunde o poveste de iubire la mai multe niveluri: el, sicilian, ea – din Toscana. Se cunosc, se iubesc şi mărită cele două bucătării într-o combinaţie absolut unică. Fiica lor lucrează tot aici, iar cei doi bătrâni şi stilaţi chelneri din stilul acela jovial şi bine informat sunt deja parte din familie.

Nu găseşti uşor o masă, şi la ora la care ajungem (e mai târziu de 9…) locul e plin ochi, cu excepţia mesei care ne este dedicată. Pluteşte mult albastru de mare, şi mult lemn lăcuit, de navă, în acest loc. Toaletele au hublouri şi barul seamănă cu cabina căpitanului. Dragostea de mare a sicilianului continuă până la obiceiul zilnic de a merge la patru dimineaţa în piaţa în care pescarii aduc, ca în port, peştele proaspăt. Mi se cam strânge inima când văd homarii din acvariu…

Pe masă, coşuleţe frumoase cu pâine, foccacia şi un fel de grisine împletite ne aşteaptă să ne pierdem timpul cu ceva până la sosirea aperitivelor: gazdele noastre comandă un uriaş platou în care găseşti fructe de mare de tot felul, toate crude, aşezate în gheaţă. Alături, o farfurie cu jumătăţi de lămâi explică, alături de sticlele de ulei de măsline, felul în care vom consuma fructele de mare.  Langustine, creveţi de două feluri, stridii (mmmmm…), file de un peşte cu carne roz, neidentificat – posibil branzino –  şi carpaccio de ton în scoici St Jacques stau frumos aşezate în fulgii de gheaţă din marele coş. Colegii de masă iau midii în sos picant, vongole cu paste, solă cu un sos înnebunitor şi zucchini. eu am o salată de caracatiţă, cu ceapă, ţelină verde, roşii şi pătrunjel. De ţinut minte, dacă pot găsi felul acela de caracatiţă în România… vinul alb, uşor muscat, expert turnat de chelner completează minunăţiile. Şi, ca să putem încheia glorios, primim fructe de pădure în tot felul de combinaţii. Ale me. le, fireşte, sunt toate violet, ca să compensez creveţii şi tonul :D. Rusoaica de la masă îşi ia un mega tiramisu.

Suntem, fireşte, ultimii clienţi din local, trataţi ca nişte vechi prieteni şi petrecuţi până la uşă ca nişte musafiri dragi. Nu ne rămâne decât să ne promitem că revenim. Nu uitaţi: se cheamă Il Faro.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s