săptămâna modei la Milano

Când pleci la o călătorie de afaceri, te aştepţi, de obicei, la întâlniri, săli de conferinţe… şi mai puţin la bonusuri turistice 😀

Milano face, ca de obicei, excepţie.

După animăleala specific românească din Easy Jet (am crezut că dacă plecăm de pe Otopeni o să avem mai puţini călători lucrători mirositori la bord, dar bătălia pentru locuri a dovedit calităţile generale ale românului transhumant) şi o aterizare lină pe Malpensa, am reintrat în peisajul familiar ca o mână într-o mănuşă folosită, ce îi recunoaşte forma.  maşina-navetă oferită cu dărnicie de partenerii de aici ne cară, împreună cu un cuplu de turci plini de bani, spre hotelul nou-nouţ din reţeaua Hilton, posesor al unei locaţii interesante şi al unei viziuni despre relaţia cu clientul pe care o voi dezbate într-un articol dedicat 😀

E singura după amiază liberă, aşa că ne punem pantofii „mergători” şi fugim la Mecca milaneză, Il Duomo. De la hotelul pierdut undeva, pe lângă Fiera, într-un cartier destul de suspect, tramvaiul 12 face 20 de staţii  până la Dom.  Din mers, vedem un magazin numit „La Bunica”. Promovează bunătăţi de acasă. Îmi amintesc că suntem într-o ţară eminamente penetrată de lucrătorul român.

Tramvaiul curge, lin, până în Piaţa Domului. şi coborâm în raiul comercial care începe dintr-unul dintre colţurile pieţii.  Un prim tur de reamintire rapidă: Dom- galeriile Vittorio Emanuele, teatrul Scala, castelul Sforzesco.  Via dei Mercanti e plină de Săptămâna Modei. Pe jos a explodat un interminabil covor roşu, punctat de uriaşe postere, booth-uri de make up, ecrane cu LEDuri care arată prezentările ce se desfăşoară în clădirile bătrâne, bătrâne de acolo.

Nu poţi să nu te aşezi la una dintre cafenelele cu preţ supradozat, pentru că e frumos afară, e vreme de tricou, şi ceea ce defilează pe stradă, de la turistul înrăit la femelele-avatar înalte, înalte, bronzate, fardate, cu tocuri şi platforme uriaşe, e hipnotic.

Poşetele Louis Vuitton ne invadează ca o repetiţie obsedantă de ştampile şi sigilii ale luxului. Dacă număram ieri câte am văzut, săream de 30.

Pe lângă noi trec cupluri ciudate, de rockeri, de gotici, de oameni cu bani. Un nene bine expirat poartă lângă el o minune bronzată, înaltă, care nu are nici jumătate din vârsta lui. Coborâm privirile spre picioarele subţiri, cu gleznă fină… oroare.  Sunt păroase, păroase, cu păr din ăla mult şi buclat 😐

Noroc că am terminat o minunată pizza vegetariană şi, respectiv, un risotto cu ciupercuţe porcini.  Andrei spune că mâncărurile au un gust diferit faţă de cele din România. Nu. Cele din România sunt greşite 🙂

Rătăcim pe străduţe vechi şi frumoase, ni se lipesc de mână tot felul de lucruri… de la inevitabilul manual de italiană,  la nişte adidaşi Nike verzi, comme il faut pentru perioada de smarald prin care trec unii dintre noi =)) şi un Canon care înlocuieşte decedatul Ixus, căruia i-a crăpat clapa de la baterie şi ecranul cu cristale lichide… cel nou e, fireşte, albastru.

Apoi nimerim într-o lume numită MUJI, unde găsesc uleiuri eterice cu doar 6 euro sticluţa. MĂsor rapid cât de bune sunt. am luat şapte :), şi nişte ciorăpei din ăia, japonezi, pentru purtat iarna cu şlapii.

La ducere, am ochit pe drumul cu tramvaiul o stradă superdecorată cu steaguri italieneşti. O ochim şi la întoarcere, şi nu o mai ratăm. suntem într-un delicios Chinatown, cu zeci de importatori de tot felul de îmbrăcăminţi, cu magazine de obiecte feng shui şi cu alimentare în care se vând obiecte neidentificate. Strada e invadată de chinezi micuţi, cu ele vopsite blond şi coafate european, cu bebeluşii ciufuliţi ca nişte jucării în cărucioarele colorate intens, şi cu locuitorii de origine, milanezi cu stare, care stau în case mari, în spatele unor porţi şi mai mari :). Strada e pietonală,  Pe dalele laterale de travertin şi pe pavajul de granit trec biciclete. De damă, cu protecţii pentru ca fustele plutinde să nu se agaţe în roţi şi lanţ.  De oraş, cu scăunele pentru copii în spate. E un rai al oamenilor care merg pe bicicletă.

Admirăm toate astea în soarele moale de final de zi, aşezaţi pe o terasă a unui băruleţ, convenabil intitulat Good Time, pe aceeaşi stradă minunată – Via Paolo Sarpi – unde asistăm la nişte chestii interesante: iei o sangria, primeşti o farfurioară cu măsline verzi, ca să nu te pileşti instantaneu. Limonada vine cu chips, a doua limonadă vine cu  adorabilă tăviţă cu sticks de ţelină şi morcovi şi un dipping acid.  Zăbovim ceva pe acolo, admirând, bârfind, plănuind, până se face vremea să mă duc la meetingul de seară de la hotel.

cina e, astfel, constrânsă geografic. Alegem, ce să facem, Hiltonul. Naşpa şi scump :D. Dar pastele sunt proaspete, iar vinul alb şi sec e excelent.  Pauza s-a terminat… cel puţin pentru mine. De mâine sunt în întâlniri puse cap la cap de dimineaţă până seara.

Oricum, am o gratitudine mare, mare pentru că am avut parte de această bucată de oraş înainte de a mă încuia în sălile de conferinţă.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s