trăiesc într-o țară ciudată

Ultimele zile mi-au dat senzația unei realități dezarticulate. Mall-uri în care nu aveai loc să arunci loc duminica arată ca o zi de luni.

Mărci de cosmetice care altădată spărgeau piața și aveau cumpărători constanți de la un catalog la altul fac sampling. Impecabil, aș zice, și într-un loc în care, la o adică, nu înțeleg de ce nu s-au repezit mai mulți. Cred că scăderea de vânzări se datorează, în primul rând, focusului pe parfum, mai greu de vândut decât culorile delicioase de la Avon, care produc impuls și pot trage după ele produse mai complicate. Oricum, chapeau, doamnelor, foarte frumos.

Mergem mai departe, pe străzi, prin birouri. Da, e iulie. Da, oamenii sunt în concediu. Da, au fost inundații și mai vin. Dar nimic nu poate combate senzația aceea de lipsă de legături între lucruri, evenimente, oameni, senzația aceea de entropie mică și proastă.

Locul: în buricul târgului, pe un city light pustiu. Mai exact, lângă Pizza Hut de la Universitate, unde am primit cele mai proaste frigărui de legume într-o viață de om.  Never mind. mă uit, mă frec la ochi și nu îmi vine să cred. E o pagină scrisă cel puțin ciudat, de niște oameni care au avut bani să o multiplice la xerox, dar ceea ce trage semnalul de alarmă e ultimul cuvânt. Suntem într-un fel de război nevăzut, asta e clar. Cu planeta, care nu ne mai rabdă prostia, răutatea și inconștiența. Cu cei care vor să ne conducă, manipulând. Cu propriile noastre slăbiciuni, care devin din ce în ce mai evidente, e suficient să privești împrejur, în ceata subumană care te înconjoară și sufocă, încet, cu lanțuri, mașini, sprâncene tatuate și teanc de bani în buzunar, scos ostentativ când vine nota de plată. Un asemenea cuplu stătea lângă noi. Ea, platinată, tunsă bob, îmbrăcată ca de la second hand cu haine de firmă, istorisind cu voce stridentă toate contactele sociale cu toate cunoștințele, la fel de submediocre ca și ea. El, tăcut și resemnat, purtând tricoul de firmă peste mușchii umflați de steroid și fiare, gândind departe de pledoaria pițipoancei. Ce caută oamenii ăștia aici, de ce nu există o țară a lor, cu cluburile lor și cu hainele și mașinile lor, astfel încât să pot auzi, din nou, pe plajele fără asfalt acele conversații între actori, artiști, profesori de facultate care te sorbeau în construcția subiectului și a frazei?

Țara asta de aici, de acum, nu e a mea. Mi-aș pune rezervoarele auxiliare ca să dau fuga până la cea mai apropiată planetă locuită.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s