blackout

Am cutreierat prin Amlasch, sau Amnaş, prin alte străfunduri de sate săseşti de prin părţile Sibiului. Ascunse într-o cută a timpului, comunităţile vorbitoare de germană se sting, încet şi demn. În biserica ridicată acum cinci secole pentru trei sute de enoriaşi acum vin patru. Iar preotul soseşte de altundeva, ca un tren personal într-o haltă de provincie, în car singurul eveniment este oprirea acestui tren.

Curţi părăsite, gospodării altădată înfloritoare, totul lunecă, încet şi ciudat, în atmosfera aceea de ceaţă atemporală, uşor mitică, pe care am întâlnit-o în Un Veac de Singurătate. Unele case au fost ocupate de ţigani, altele se descompun, tăcute, în verdele socului înflorit.

Drama acestei comunităţi, care a plecat aiurea să îşi caute norocul şi a lăsat saate întregi pustiite, te copleşeşte ca un văl rece şi gri. Plaiurile minunate strigă după gospodarii care le săpau, le plantau, le culegeau. Puţinii care s-au întors sunt cei care nu au familii, copii, slujbe prin Germania. Dar s-au întors pentru că aici sunt locurile lor. Slabă consolare, ar trebui să spunem povestea repede, repede, cât mai sunt aici oameni care să o istorisească pentru ca noi să o mai putem scrie…

Şcoala din Amlasch e făcută la 1903. Aşezată lângă biserică şi fostul cimitir, din care osemintele s-au strămutat, dar câteva pietre rătăcite şi bătrâne au rămas, e în descompunere. La fel şi grădiniţa. În pod mucezesc ultimele caiete de teme ale copiilor purtând nume germane şi datate 1976. O bancă, şi ea ultima, a rezistat asaltului ţiganilor care au spart tablele, au smuls ferestrele şi au făcut mizerie peste tot. Podelele din lemne bătrâne sunt aşa bine făcute încât nici acum, după ani de pustiire, nu scârţâie. La intrare, o emblemă turnată în perete spune că un popor nu are viitor fără tineri. Au dispărut, şi tinerii, şi viitorul. Pe ogorul de lângă fosta şcoală, un cărăbuş se pregăteşte să îşi facă tunelul pentru încă un somn lung din viaţa lui complicată, cu multe morţi şi învieri şi transformări. Scarabeul de pe podeaua clasei din capătul şcolii e mort.

Singurul loc în care trecutul încă mai respiră, tuberculos şi istovit, sunt casele care încă mai sunt locuite de saşii lor. Ca o lume fabuloasă, populată cu zâne şi elfi, în care ceaunele de pe soba cu lemne transformă cârceii de hamei într-un fel de spaghetti verzi şi delicioase, iar lichidele şi solidele se revarsă, răstoarnă şi curg după o voinţă proprie, vatra casei e înconjurată de un univers de camere care privesc înapoi, în trecut. Fotografii în costume naţionale, cizmele lucioase şi bluzele apretate. Furca, fusul, vârtelniţa. Îngeri bătrâni şi atotcunoscători privind pe ferestrele vechi spre văi în care nu se întâmplă nimic, niciodată.

Doar foşnetul aripilor liliacului ascuns în podul vechii şcoli aduce aminte de mişcare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s