management intercultural. un exemplu non-tradiţional

Una dintre principalele probleme izvorâtoare de tensiuni în mănăstirea în care am petrecut aproape o lună a fost generată de maestru – sau, mai exact, de atitudinea acestuia faţă de musafirii europeni.

Unii l-au etichetat ca autocrat, alţii au spus că îi place să se joace cu oamenii şi să îi ţină în ceaţă, alţii s-au ridicat de la masă şi au plecat când au întâmpinat o sesiune de imprecaţii. La unul dintre incidente m-am enervat şi eu – şi mi-a trebuit o jumătate de zi ca să înţeleg sursa. Gândindu-mă la toate acestea în lungile zboruri cu avionul, mi-am amintit de Hofstede, un băiat tare isteţ, care a zis următoarele: ” Culture is more often a source of conflict than of synergy. Cultural differences are a nuisance at best and often a disaster.” Noi am fost la nivelul de nuisance, şi ciudat a fost că niciunul dintre noi nu s-a străduit să priceapă ceva, după modelul „noi, europenii, suntem mai deştepţi”.

Hofstede a evaluat dimensiunile de management cultural în mai multe ţări. Sunt patru componente, uneori cinci. PDI e indicatorul de power distance, adică acceptarea ideii că unii au puterea şi alţii nu. Asta se referă la subordonaţi, nu la şefi. Al doilea e individualismul – în ce măsură se aşteaptă ca individul să îşi poarte singur de grijă şi celorlalţi să nu le pese.

Pe urmă masculinitatea. În ce măsură comportamentul macho  caracterizează egal femeile şi bărbaţii. În ţările cu MAS mic femeile sunt … mai feminine :). Iar UAI e intoleranţa la incertitudine. România, din păcate, nu e profilată. Şi nici Nepalul. Sau Tibetul.

Mai e o dimensiune, cea de termen lung. Nu e cuantificată pentru toate ţările evaluate de Hofstede.

Dacă se face comparaţia între ţările din nordul Europei, cele mai „liniştite” şi prietenoase, cu marele prieten chinez din zona de umbră estică, diferenţa e clară. Comparaţia dintre cultura de acasă şi cea în care maestrul devine adăpost pentru tine, în toate sensurile, asumându-şi integral destinul şi evoluţia ta, în acelaşi fel în care părinţii dirijează primii ani din viaţa copilului, nu poate duce decât la frustrare.  Indicele power distance e uriaş în cultura budistă faţă de neocapitalismul local. Individualismul crescut în ţară în ultimii 20 de ani e foarte mare faţă de cultura de comunitate a budiştilor. Noi avem o cultură macho, ei au o cultură feminină. Noi avem toleranţă mare la incertitudine, poate nu atât de mare ca o Danemarcă, la ei e foarte mică. Ultimul indice, orientarea de termen lung, e zero la noi şi aproape maxim la ei. Prăpastie mare, nu glumă.

Şi atunci înţelegi setarea paternalist-dominatoare. Pentru că în cultura respectivă şeful – un monarh luminat şi interesat de supuşii lui – are Cuvântul.

Desigur, dacă aş fi Karmapa, aş face pentru ambasadorii mei un curs de management intercultural, ca să le maximizez şansele de a livra mesajul budist într-o manieră digerabilă pentru europenii cu ego mare :). Dar nu sunt, şi atunci mă mulţumesc să îmi găsesc poziţia corectă: cea de observator imparţial. În măsura în care acest lucru e posibil pentru o fiinţă umană.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s