Vis-a-vis de vile care parcă nu fac parte din cenuşiul pătrat şi stupid al Bucureştilor, Institutul Cultural Francez a pus de un ceai decadent.
Treci de nişte domnişoare care ar arăta foarte bine fără pungile cu mostre de balsam de rufe care se crede premium şi care, oricum, pe bugetele imense de marketing al multinaţionalei susţinătoare, a invadat piaţa până la greaţă (promit să nu îl folosesc NICIODATĂ) şi dai de bucăţi de univers boem high end sau de semne de exclamaţie ale designului modern, minimalist, plonjezi în flower power şi în hippie ca să te aşezi apoi, cu ochii vuind de imagine, la un ceai sencha. 
E expoziţia de bijuterii, dar de data asta nu mai avem de-a face cu artizani şi meşteşugari de hobby, ci cu artişti. Diferenţa de clasă se simte, te aruncă dincolo de realitatea hâdă şi cotropită de neamuri de traistă. Preţurile sunt de la intelectual la parvenit. Iar biblioteca primitoare şi măsuţa de ceai, signed by Cărtureşti, sunt universul în care te simţi bine oriunde ai fi. 
De data asta, de pe raft te strigă Călăuza lui Tarkovski şi, pentru că ai adorat picnic la marginea drumului, publicat curajos într-un almanah sf pe vremea lui Ceaşcă, şi scăpat de cenzură doar pentru că Arkadi şi Boris Strugaţki sunt asociaţi cu sovietele, deci comme il faut, cumperi dublul cd.
Mai există încă oaze în care să dai delete la ştirile retardate cu babe violate şi accidente, trăiască declinul burghez.
