Brand de ţară

Aproape bizar, când aterizezi la Geneva nu realizezi cât de mult vorbeşte fiecare semnal vizual despre locul în care te afli.
George Clooney zâmbeşte într-o andropauză sexy de lângă reclama Nescafe. După care conveyorul te transportă pe lângă billboard-uri gândite special pentru indoor la viteza de alergare, lungi, cu spaţii între elemente, sobre, în culori reci, astfel încât să nu te ia ameţeala ca prin tunelurile de la Paris, din cauza imaginilor zburătoare… Deasupra capului, scena sărutului din Pe aripile vântului este descompusă în zeci de fotograme, şi dacă te uiţi în gol aproape că vezi, pe fiecare segment de bandă rulantă, cu încetinitorul, filmul. Dar e periculos să te uiţi în gol, pentru că rişti să te împiedici de finalul benzii. După a treia secvenţă din bucăţi, te întrebi care naiba e mesajul, totuşi.
Triumfător, mic şi discret ca ceasurile de marcă, un anunţ comunică o analogie stranie – cică ar fi sărutul de bun venit din partea Genevei. Măi, să fie. Sexoasă localitate. Dar de fapt e doar un claim, pentru că imediat te repui în cutia pătrată cu muchii perfecte a rigorii elveţiene. Firmele, mai toate fără logo – doar Rolexul îţi sare în ochi, cu cununiţa lui imperială pe care Disney o foloseşte la Cenuşăreasa, cred – sunt compuse din ariale contur sau pline, când ai noroc câte un font cu serife, şi colorate mono. Clădiri la fel de pătrate te fac nostalgic după liniile nebune gen Hadid şi doar gârla cu lebede insensibile la temperatura idioată de afară mai schimbă putin spre charme atmosfera. Dimineaţa şi în cursul zilei, lacul cu proiecţia monumentală a jetului de fântână (mă gândesc la simbolurile falice, dar nu prea se potriveşte cu starea lichidă) fac frumos contrast cu munţii încă înzăpeziţi de afară. Dar parcă şi munţii sunt făcuţi din linii drepte .
În fine. Numai că ai parte de alternativă, la un moment dat. Hotelul, de designer, cu moblier reinterpretat pe tradiţiile zen, culori care aduc mai degrabă a luna de miere – roz, mov, roşu pe fonduri de wenge minimalist – şi orhidee arcuite şăgalnic pe lângă ecranele mari de plasme, sau studiourile de design, amenajări şi decoraţiuni de pe drumul care coboară de la castel, pe lângă biserica gotică împrejmuită de pereţi bătrâni şi mucezi ţinuţi în contraforturi. Sau cafeneaua chic, uşor englezească dacă mă uit la ogarul de porţelan, pe care alcoolul l-a dărâmat, pasămite, dacă mă uit la gheruţa stângă, contuzionată definitiv, înainte ca proprietarii să îl lipească zdravăn de bordura din lemn lat. Cupru, conducte false de berărie, afişe şi meniuri scrise cu mână de copil, litere jucăuşe şi stângace. Un fusion admirabil cu meniul care patina de la guacamole la aripioarele americane, salata Cesar sau puiul indian. Accente franţuzeşti de chevre. Şi îmi dau seama că locşorul acela construit englezeşte, cu mult lemn pe pereţi şi mesele care suportă cu stoicism asediul berilor răsturnate, reflectă caracterul cosmopolit al oraşului.
La urma urmei, structura bate boemul, iar ritmul vizual ordonat şi moderat se reflectă în lipsa de presiune asupra oamenilor de acolo, asupra felului în care sună paşii pe străzile medievale, pietruite, în mişcarea diafragmei care extinde, extinde, extinde cutia toracică şi apoi încetineşte bătăile inimii, cu un oftat prelung, cu care parcă iese nu numai bioxidul de carbon, ci şi tot stressul pe care l-ai adunat în ultimele săptămâni. Iar lucrurile progresează cu precizia unui ceas elveţian.
Pe malul pietruit ordonat şi aliniat la balustradă, pe străzile care urcă la castel, în centru, la aeroport, magazinele de suveniruri explodează de alb şi roşu. Crucea solidă, masculină, cu linie groasă, care se bălăceşte în căldura precisă a fondului uniton, punctează ici şi colo bejul germanic. O regăseşti în vitrinele mahazinelor de tabac, pe brichete, pe cutiile de trabucuri împletite, pe briceagul care a devenit mai celebru decât marmota de la Milka, ţara asta e în roşu şi alb şi muchii curate.
La aeroport, poarta specială de la care pleacă zborurile Baboo e marcată cu un fel de totemuri subţiri, roşu cu alb, cu sigla firmei, roşu cu alb. Singura licenţă e că pe coada avionului, în roşu şi alb, nu găseşti crucea fratelui mai mare de la Swissair, ci contururi înflorate, baroce, albe pe fond roşu. Dar culoarea e acolo, şi alternanţa pe care noi o etalonăm cu mândrie de Mărţişor (numai că în spirala feminină, nu în unghiuri drepte) devine un fel de metronom al ochiului, care bate ritmul: alb, roşu. Cruce, fond. Elveţia. Elveţia. Elveţia.
Aşa încât ţi se pare normal să vezi cuponul de îmbarcare tipărit cu roşu pe alb. Austrian Airlines.
Apoi vezi aeronava şi matricea se prăbuşeşte într-un nor de praf, pentru că avionul Tarom, cu sigla lui desuetă, italică, de anii ’70, te aduce lângă autobuzul antediluvian, cu burduf, mintea fuge înapoi, în liceu, când toată gaşca se aduna în locul acela zdruncinat şi circular, pe unde intrau gazele de eşapament, ca să te depună mai apoi la sordida intrare în România: o uşă minusculă într-un perete gri, o scară în spirală peste un decor kitsch de uscături portocalii şi verzi, albul murdar, de spital vechi, din sala la care stai întotdeauna la coadă la paşapoarte.
Noroc că în geantă, cuibărit între portofelul negru, moale, de lac, şi portfardul negru, moale, de lac stă shot-ul pe care l-ai luat ca amintire din aeroport, astfel încât să poţi turna o licoare transparentă în paharul intens roşu, branduit cu crucea albă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s