fotosinteza

Azi ma gandeam ca nu am prins preotul cu boboteaza in casa, si eram putin trista. Cand colo, ne intalnim cu el in… Magazinul de cd-uri! A binecuvantat toata lumea, cu pamatuful de busuioc (proaspat, ca deh, aici suntem in plina primavara) si a pornit, cu icoana, mai departe…

Emblematic pentru o zi „la plesneala”, inceputa cu un drum scurt, dar cuprinzator la un loc care ma ardea: knossos. Desi nu imi lipseste cuvenitul respect pentru nenea Evans, care a dezgropat cetatea si si-a dat cu parerea despre cine si ce facea pe acolo, simpla prezenta in locul acela tulburator, care e ca o falie in timp, plecand de langa cainii prietenosi si portocalii din parcare, trecand prin tunelul viu de bougainvillea care a crescut, tulpini lemnoase intre tulpini lemnoase, si a creat un fel de descindere in infern, m-a facut sa ma gandesc la cu totul alte poteci, rute, practici decat cele pe care le infera englezul fonfanit descris de statuia din mijlocul laturii de vest.
Prima senzatie: locul e muuuuuult mai vechi decat cei 3500 de ani oficiali. Pietrele erodate de siroaie de apa spun mai mult de 3500.
A doua senzatie: fuck sala tronului, fuck odeon, e vorba de doua cai de acces, un nod intre ele, un loc sacru undeva, sus, intr-adevar sunt de acord cu Evans cand vorbim de trei ceva, dar mai degraba o prezenta ternara decat trei oracole sau trei altare. Sacrificii si sange, vadit, nu stiu de ce si cum, au fost vremuri tulburi. Cetatea e mult mai mare si mai intinsa decat se vede din excavatii, iar dominanta este nu masculina, ci… feminina… Imi revine, obsesiv, in minte imaginea figurinei feminine care danseaza, parca, avand un sarpe in fiecare mana.
Pietrele sunt colectionate din altceva, mult mai vechi, mult mai puternic, mult mai elementar.
Iar restul e noroi, piatra, praf, ploaie, care a venit si a sters memorii ale omenirii pe care trebuie sa le reinventam noi, acum, cu ochii in derizoriul de fiecare zi, dar cu inima deschisa catre respectul si adoratia infinita pentru forta uriasa care a croit si a determinat totul. Suntem inca, cert, pe pamantul zeilor.
Trezirea la realitate e dulce-amara, pentru ca Andrei nu a trecut inca de planul imediat, asa ca ma intorc la copiile infidele de ghivece minoice in care cresc, disciplinat, plantele de cultura care se bucura de burnitele trecatoare de ianuarie si de soarele salbatic, curat, frumos, si comand doua sucuri naturale si foarte scumpe la bufetul muzeului, dupa ce, constiincios, am achizitionat in prealabil oarece copii de amulete stravechi din magazinul palatului. Palat. Alta discutie, dar nu acum.
Magazinele laice din fata parcarii mari, dar probabil insuficiente pe timp de vara prezinta reproduceri stangace dupa lucruri pe care nimeni nu le mai intelege. Aleg cateva si ii fac safteaua grecului care tocmai a scos din buzunar niste banuti pentru copiii care colinda, din nou, cu trianglul in ajun de Boboteaza… Daca ma gandesc la muzicile de Craciun care asezonau micul dejun, deja ceva nu se mai potriveste, dar nu-i nimic, mergem inainte.
Ne intoarcem in oras, pe un trafic infernal. Am senzatia ca oamenii de aici incearca sa recupereze intr-o zi tot ce nu fac in saptamana asta de sarbatori (maine e de-a dreptul zi libera) si, ca atare, traficul, inghesuiala, totul e furibund. Facem ingrozitor de mult de la zidurile venetiene de aparare pana la hotel, traseu de cinci minute in conditii normale. Ma ingrijorez putin la gandul ca maine trebuie sa ajung la aeroport, dupa care imi amintesc ca e tot zi libera si, probabil, toti vor fi la biserica atunci cand ne pornim noi, asa ca imi mai vine inima la loc.
Cu ambreiajul incins si nervii asijderea, ne miscam spre mall-ul celebru, zis si unicul, care ne lasa masca la modul negativ: o colectie minuscula de magazinase, doua cafenele si ceva cinema…
Tot pe strazile pietonale ne ducem noi la cumparaturi…
Totusi, se gaseste de o pereche de jeans pentru copil si ceva maruntisuri vanate la reduceri. E clar ca, daca avem chef de shopping, unica directie corecta e increngatura de stradute din apropierea hotelului, asa incat o luam, cu viteza melcului, intr-acolo. In fata mi se baga taxiuri si motociclete care paraie si caraie de parca ar sta sa explodeze in secunda urmatoare, imi sar pietoni mult mai atenti la ce vor sa cumpere din magazinul de peste drum decat la ce au de traversat, Doamne, daca acum e nauceala asta, vara trebuie ca e paralizie totala… Autobuzele abia trec unul pe langa altul pe o straduta care ar trebui, de drept, sa fie cu sens unic, claxoneaza delirant cand dau de vreo masinuta oprita aiurea pe dreapta si tin in urma intregul convoi care emana fum si zgomot.
Scapam de masina, la hotel, cu un enorm sentiment ca viata s-a simplificat. Sus cu pungile si plasele culturale sau comerciale, si fuga inapoi, in orasul care fierbe.
Andrei isi trage nasul din ce in ce mai serios, a reusit, cumva, sa intre intr-un guturai. Din puzderia de farmacii,alegem una – pe prima – si incercam sa gasim remedii cunoscute.
Pai cum sa gasesti humex, coldrex, olynth intr-o tara in care oamenii poarta cizme si palton la 16 grade?.. Cu greu gasim ceva.
Ca rasplata pentru aceasta truda incredibila, cedez la dorintele lui Andrei de a incerca niscaiva junk food in Creta. Balbaielile lui Jason ne-au salvat, mai devreme, de MacD, dar vilutza eleganta continand Pizza Hut nu mai poate fi ocolita.
Totusi, scap onorabil, cu o salata de laptuci cu porumb si rosii uscate, pe langa niste imitatii de paine cretana cu feta si rosii.
Copiii continua sa colinde zdranganind cu betisorul in trianglu, zi de vara pana-n seara. Chiar asa. Andrei nu are nevoie de ceva prea gros peste tricou, eu am luat canadiana subtire doar pentru buzunare.
Dupa ce declinam desertul la pizza hut, usor enervati ca avem pe nota o sticla de apa pe care nu am cerut-o (zero bacsis), purcedem. Bunatati pentru acasa- gasesc dulceata aia formidabila de portocale intr-un fel de alimentara nenorocita care seamana cu bacaniile din copilaria mea si duhneste din cauza cazii de zinc pline cu sare, in care sta pestele sarat… Si masline mici, mici, cretane. Si fructe zaharisite. Mai serios, gasesc cizme, pantaloni sport Adidas bleumarin, iar Andrei -inca o pereche de blugi si o jacheta nostima, cu doua fetze, si cate si mai cate…
Nebuneala maxima e cu muzica, astia au redus la 5 euro bunatatile. Plus ca minorul a decis sa isi ia rap si rock grecesc. Astept cu interes maxim auditia 🙂
Cred ca am cheltuit peste 150 euro pe muzica si peste 500 in total pe cumparaturile de azi… Dar meritam.
Incununarea achizitiilor de tot felul, mai mult sau mai putin hedonist-culturale, este un magazin pe care il pandesc de dinainte de Anul Nou, cu bijuterii elaborate si reproduceri, aceleasi, e drept, dupa obiectele minoice celebre, dar mai ingrijit lucrate. Grecoaica de 50+ care il opereaza imi povesteste cine sunt artistii locali cu care coopereaza. Cumpar inca o albinutza dragutza, amuleta aceea stranie despre care trebuie sa aflu mai mult, un vas care se folosea pentru make up, zic ei, eu zic ca nu 🙂 si doua statuete marisoare, absolut superbe – o zeita inaripata si un cal.
Puzderia de cumparaturi genereaza un balamuc general in camera, si ne trebuie oarece timp ca sa incepem sa asezam prin valize ce e de asezat si ca sa randuim putin entropia maxima…
Dupa atata comotie, trebuie sa ne despaduchem prin cada si sa ne imbracam frumos, vrem sa luam ultima cina la Peri Orexeos… Care se inchide, ptiu, ca maine e sarbatoare, si iar trebuie sa ratacim ca sa gasim de mancare. Ultima data am ajuns la italienii aia penali, dar de data asta am nimerit o taverna decenta. Mancarea, insa, e groaznic de multa si iar lasam jumata
te in farfurie.
Unde mai pui ca distractia e inclusa. Suntem exact in buza pietii, uitandu-ne la ingerii de lumina si la pomii impodobiti cu zdranganelele lucitoare care se balanseaza in vantul cald, nebun, si ne amuzam la culme urmarind cum primaria a reusit sa creeze un minipatinoar pe o bucatica de vreo treizeci de metri patrati, iar publicul inchiriaza patine si se face de ras major. Unul nu stie sa patineze. Dar ce ma mir, pentru ca la ce temperaturi sunt aici, de unde sa stie omul sa patineze??? Unde mai pui ca zilele trecute a nins prin nu se stie ce inaltimi si vestile de la televizor iti arata oameni ingroziti , care nu stiu sa conduca si nici sa mearga pe cele doua picioare cand e alb pe jos…
Urmeaza, in ordine, un indian care vinde muzica si filme. Cumparam 5 filme si 2 cd-uri cu pret total de 30 de euro.
Urmatorul numar e o tanti care zice ca ar fi muta si vinde prostii, ca la noi la mare. Numai ca are un pointer laser pentru prezentari powerpoint, check, si niste brelocuri super simpatice, care se aprind si mugesc in toate felurile, check. 3 euro bucata :))
De desert nu mai e nevoie, in conditiile astea.
Andrei da o fuga pana sus sa duca toate maruntisurile stupide pe care le-am cumparat, ca apoi sa dam inca o tura la internet cafe 🙂
Se intoarce extrem de amuzat, povestindu-mi cum a urcat presat de oarece urgente, ca sa constate ca nu mergea cardul (cred ca banda magnetica e facuta din scuipat de meduza, altfel nu imi explic cum trebuie resetat fiecare card cel putin zilnic). Receptionerul, cand il vede, crede ca vrem ce vrem de obicei – fie sa ne parcheze masina, fie sa ne o aduca din parcare, iar copilu’, jucand pe calcaie, ii tot explica sa ii faca naibii cheia…
Dupa ce toate precipitarile se finalizeaza cu bine, plecam pentru o ultima sesiune la internet cafe. Ma uit, de data asta, pentru ca am timp, la lumea inconjuratoare. Baietzi disfunctionali, care nu vor pune mana pe o gagica decat cand s-o hotari ea sa ii execute, domnisoare care citesc conditiile de admitere la universitati de australia, gameri inraiti si cool, care se apostrofeaza la microfoanele castilor cu care sunt dotati, desi colegul sta exact la computerul de alaturi, si the eternal geeks care tin in picioare toata reteaua si incaseaza cei doi euro si douazeci pe ora.
La usa, o negresa zarghita, imbracata ca prin Cuba, comenteaza doct cu un partener sau auditoriu virtual. Si motoarele zgomotoase si poluante ale trasnailor care gonesc pe doua roti urla langa noi, lipindu-ne de zidurile batrane si gonindu-ne mai repede in camera cea sigura de hotel.
Pun mana pe cartea pe care ma chinui sa o citesc de cand am venit si constat ca nu ma pot opri, desi eram abia la o treime, si ma prinde trei dimineata citind si tragand cu urechea la fosnetul copacilor impodobiti cu cerceii balanganitori de lumina, si la scrasnetul franelor pustimii care se joaca facand curse in inelul din jurul pietii la care da balconul nostru. Comunistii care fluturau mai devreme steaguri rosii si strigau nu stim exact ce in megafoane s-au culcat, dar orasul e viu. Lumini aprinse, masini si oameni pe strada, maine e sarbatoare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s