Rock the Greek

Exact asa. Cu Red Hot Chilli Peppers la drum, cautand o craca la vest de Rhetymno, care sa ne duca spre sud, la Hora sfakion.
Pe drum, in afara cunoscutelor standuri cu babutze si portocale la pungi de un leu, intalnim o gramada de capre interesate de cursul traficului pe autostrazile grecesti. Ma rog, high speed street, adica un fel de bucuresti – urziceni cu serpentine mai ceva ca la Poiana.
Jason o da in bara electric si esuam la Chania, Doamne, ce eroare minunata…
Chania e o bijuterie greeasca in care cineva a incrustat o piatra venetiana. Cand cobori la orasul vechi, tot numai stradute si casute mici, ai senzatia ca nu mai esti pe insula cunoscuta, ci in plina Venetie muceda si decadenta. Parcam providential pe un loc liber din spatele autoritatii vamale (gazduita de traditionala cladire trapezoidala din piatra galbuie) si dam cu ochii de ditamai digul, cu fortezza inclusa, care adaposteste portul vechi. Venetie curata, greu de descris, pentru ca oscileaza intre traditionalul cunoscut, un aer de hippie si festivismul duminical al grecimii locale iesite cu catzel, cu purcel la cafenelele de pe malul portului vechi. Pantofii cu toc, ochelarii de firma, gentile lucioase si barbatii in palton contrasteaza evident cu noi, golani in tricou si in adidasi… doar sunt 19 grade Celsius si bate soarele ca primavara tarziu…
Apa e verde, clara, se vede fiecare bolovanutz de pe fundul marii si iti vine sa intri in ea, mai ales ca nu e foarte rece.
Marina e inconjurata de niste foste cladiri, impozante acum vreo cinci sute de ani, dintre care unele au fost convertite cu succes si respect fata de piatra batrana, altele decad demn. Semnaturi de la toate civilizatiile trecute si disparute: un perete de castellino incorporeaza felii de coloane vandalizate de prin ruinurile gasite de antreprenorii vremii la fata locului. Un fost hammam e acum pravalie de bijuterii.
La marginea marelui de arc de cerc marginit de mucedele fatade colorate pastel, un ditamai fortul cu pereti de aparare imbatraneste sub cactusii enormi si pasii moi ai zecilor de pisici gata de oportunitatile oferite de lazile de gunoi comunale, mari si verzi, din plastic. Arcuri pe jumatate dezgropate se invecineaza cu trepte care nu mai duc nicaieri si foste usi de moschei care duc acum la magazine flower power de decoratiuni interioare, cu lampi facute din nuci de cocos, pandantive din melci de sidef frumos strunjiti si cumintiti in lacas de argint, genti impletite din cine stie ce piele…
Scarile in trepte acoperite cu muschi, contraforturile crapate care sprijina ca prin minune incinte cu parfum bizantin ascund trasnai de tot felul, cum ar fi restaurantul chinezesc in care am lasat doua ore si o gramada de bani… Oamenii astia sunt asa dornici de zapada, ca au umplut tot parchetul de scartaietoare macinata
Stupid, in restaurantul oriental scaldat in lumina de soare sudic canta cantece despre sanii ingropate in zapada, iar la intrare sclipesc renii mecanici, esuati ca niste casaloti caraghiosi in peisajul mediteranean. Dar meniul este corect – mai ales ca ii tragem la stretch cu sushi, absolut competent executat, si un pui thai ingrozitor de iute care ii ajunge lui Andrei pana la dinner (ptiu, n-a mancat mai nimic dintre toate mancarurile grecesti de taverna pe care i le-a adus pe masa proprietara blonda si rubiconda…)
Asiaticele se intrec pe sine si ne cadorisesc cu neste mere trase in toate celea, de la camasutza la caramel, si finalizeaza cu fortune cookies. De fapt, primele din viatza mea, si la fel in privintza copilului. Mesajele (le-am pastrat) sunt asa complicate si encodate, incat iti trebuie o viatza de reflectie ca sa patrunzi cat de cat dincolo de sensurile filosofice…
Oricum, cap-coada, experienta e scumpa, dar meritata. Cu burtile pline, incercam sa il provocam pe Jason si sa gasim oarece drumuri locale spre manastiri (sunt vreo trei marcate pe harta) si… surpriza… dupa o serie completa de frustrari reciproce, ne opreste in port si ne anunta ca putem sa ne imbarcam pe ferryboat… Radem ca nebunii in timp ce intoarcem masina pe strada cu sensurile separate de o linie frumoasa de palmieri si decidem sa conducem noi alandala – om vedea unde ajungem.
Si ajungem in cartierul rezidential de middle class, proaspat construit, in care cascam ochii la masini neobisnuit de mari fata de clasa minuscula cu care ne-am obisnuit si care are cel mai mult sens in mediul aglomerat de circulatie de pe insula asta micutza si lipsita de parcari.
Pe drum, aceeasi problema care se repeta, deja, obsedant, de o saptamana – motociclisti absolut dementzi. De obicei, circula cu o viteza care dubleaza limita legala, te depasesc pe dreapta cand esti in oras, dar pe autostrada numai prin stanga. IN mediul asta muntos, plin de serpentine, in care nu stii cand dai de strada uda sau de torenti care au spalat peretele si au umplut drumul de noroi rosu, mi se pare absolut demential sa incerci sa depasesti viteza legala cu mai mult de 20 de kilometri pe ora…
Ma rog. Evaluarea middle class-ului fiind incheiata, ne ducem, incetisor, spre Heraklion, cu decizia de a coti oriunde mai vedem indicatoarele maro, turistice, care arata oarece puncte de interes.
Si, bineinteles, gasim asa ceva cam la 15 km de Chania, pe un drumuletz care urca, iar, cu unghiuri periculoase, in serpentine stranse, pana la o veche cetate, numita Aptera. Ciudat nume pentru o cetate de secol XV inainte de Christos. Ziduri vechi, e patru si jumatate, poarta s-a inchis acum o ora, dar din livada cu maslini plini de fructele minuscule pe care deja le-am gustat putem ocoli gardul si trage cu ochiul. Pe ramasitele cetatii grecesti s-au reconstruit facilitati romane, dupa care prin secolul XII reciclarea de-acum clasica a ridicat manastirea Sfantului Ioan Botezatorul. E un nene grec pe-acolo, care ne ocheste cu oarece ingrijorare, in timp ce iese, in sandalutzele varatice, sa arunce punga cu gunoaie gen cutii de sprite si sticle de apa lasate de turisti, inainte de a se urca in masina si a se intoarce acasa. Oricum, s-a asigurat ca nu suntem vandali saritori de garduri si s-a linistit.
Pe culmea dealului din fata, o cetate cu aspect evident otoman asteapta, dormind, alte vremuri.
Coboram inapoi, in lume, trecand de curti din care izvorasc pisici placide, portocali incarcati de rod si capre cu iezi care se indeparteaza, tematoare, de gardul de plasa cand oprim masina ca sa le pozam.
Pe bancheta din spate, prada, cateva cracute microscopice de maslin, cu fructele acelea mici si delicioase pentru care trebuie atata truda ca sa le transformi din niste boabe amare in ceva delicios.
Drumul de intoarcere e puternic condimentat de copil, care s-a decis sa inceapa sa citeasca din ghidul de conversatie, si este atat de amuzant, incat trebuie sa ma opresc si sa respir din cand in cand. Greaca e cea mai cumplita limba din cate am vazut vreodata, mai cumplita decat rusa, si inspaimantatoare, in complexitatea ei plina de reguli si exceptii. Oamenii astia nu scriu cu semnul intrebarii, ei pun punct si virgula. Un aspect interesant, daca e sa te gandesti la atitudinea lor fata de viatza.
Circul continua cu reflectii filosofice referitoare la frecventa semnelor de serpentine (destul de variabile ca aspect). Concluzia e ca insula asta e plina de serpi si de sinucigasi
Urmatorul episod consta in vanarea de posturi grecesti, pentru ca ne-am plictisit de cd-ul din player, iar celelalte sunt departe, departe, pe bancheta din spate…
Si nebuneala se majoreaza cand in radio urla niste fiiintze care cica ar canta o kestie de genul miau-miau, cha-cha-cha. Intr-atat, incat aproape gresesc banda si intru pe contrasens la primul interchange. Din fericire, redresez rapid, inainte sa imi iau vreo injuratura neaosa.
In fine, ajungem (din nou) teferi si nevatamati acasa, unde Andrei isi probeaza proaspat cumparatul sal arabesc in forma de turban si decreteaza ca va intra in cada cu el in aceasta forma – pasamite, a remarcat cat de bine ii vine.
Ne hotaram, totusi, sa ajungem si la carciuma – dupa un stop over la internet cafe, unde nimic nu merge pe computerul meu – nu incarca bazele de date, nu porneste, nu. Ceea ce se soldeaza cu pierdut 10 minute din ora platita cu doi eurashi si douazeci de centi si cu incapacitatea de a incarca toate cele 150 de poze aferente pauzei dintre ultima operatiune si cea curenta. Nu-i nimic, avem timp berechet in Atena…
Carciuma greceasca la care am jinduit in noaptea de REvelion e la fel de plina, dar se vede treaba ca noi nu suntem la fel de receptivi la porc ca grecii, pentru ca gustam putin din salata ciudatica de buruieni, putin din mancare si plecam, demni. Andrei mai are o punga de painici prajite cu nu’s ce condimente pe balcon, iar mie oricum nu-mi prea era foame, dupa partida de sushi. Oricum, ceea ce e de remarcat e ca oamenii astia se pricep la vinuri si am ajuns sa imi comand ca o camionagitza cate o jumatate de vin alb, pe care il beau singura

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s