Frumusete si adrenalina

Trezire matinala, cu clinchet de clopotei indieni. Mic dejun rapid, cu legume prajite, legume crude si fructe, si fugutza spre Iera Petra. Azi vrem sa vedem ceva sud si est de insula. Pe drum, disputele cu Marcelul GPS se ascut si Andrei decide sa il inlocuiasca cu mai stilatul si anglofonul Jason.
Drumul serpuieste pe coasta pana la Agios Nikolaos, cu oprire la Gournes, ce-a mai ramas dintr-o alta cetate minoica. Ramasitele sunt triste, peste tot, vezi amprenta cladirilor, dar in rest totul e deja, probabil, stocat prin muzeele de care nu avem niciun chef. Navigam pe drumuletzul spalat de torente, printre maslini, si iesim din nou la sosea, printre ulii flegmatici patruland zona.
Iera Petra e desuet, anacronic, adormit, cazut in uitare… Dupa ce depasesti traseul muntos absolut de balamuc care strabate cea mai ingusta portiune pe inaltimea insulei, ajungi la o moschee care isi face fotosinteza langa oarece palmieri, dupa care dai de „centru” – faleza cu cafenele, un Mercedes din alt veac inaintand ca melcul, o pisica dormind in cuibul pe care si l-a facut intr-o thuya batrana, valurile izbind furios tarmul. Intoarcem brusc capul pentru ca auzim vorbindu-se romaneste. Mai bine n-am fi auzit, personajele sunt cel putin suspecte, ca sa raman in zona eufemismului. Mai incolo, ratacind pe stradutele medievale inguste, aud si muzica populara romaneasca. Of.
Iera Petra nu duce lipsa de vesnicul fort. Bifat. Bem o ciocolata cu inimioara si, respectiv, un suc la una din cafenele si o pornim spre celebra plaja Vai, via Sithia. La pomul laudat, sau – mai exact – la pomii, pentru ca vorbim de o padure de palmieri.
Navgam din nou printre culmi de munti, platouri inalte si inaccesibile care prezinta, ca pe tava, manastiri minuscule in departare. Decorul se modifica si apare un fel de strat gros, uniform, de parca cineva ar fi turnat crema peste rocile sedimentare de dedesubt. Vorbim de metri buni. Unele bucati arata de parca niste cuburi standardizate, semanand cu fetele de bloc cu geam de la noi, au fost croite si asezate in sir pentru niste giganti. Vaile sunt abrupte si putinele paraie au taiat chei in roca calcaroasa. Vegetatie ciudata si puzderie de manastiri. Locul e bizar.
Continuam spre Vai, si cand ma apucase deja disperarea pentru ca nu se vedea nimic in afara drumurilor prin munti si a fiordurilor grecesti de coasta, apare un palmier. apoi cinci. Apoi o puzderie, crescand intr-o vale ferita de vanturile aspre ale Cicladelor. Roci imense rasarind din apa, palmierii pe nisip, marea albastra… peisajul imi aminteste de Plaja.
Nu putem sta mult, pentru ca lui Andrei nu ii e bine. Legumele de la micul dejun au luat cap compas bila si, in scurt timp, ii e din ce in ce mai rau. Ne intoarcem cu un mic popas la o manastire parasita, sigilata, calma in platoul muntos, dupa care intram in Sithia. Jason o da in bara rau de tot si ne trezim pe un varf de deal, langa apartamente in constructie, in loc sa ajungem in centru…
Iar drumul inapoi, in panta, cu spatele, urmat de curbe si coborari pe strazi cu unghi de 45 de grade, aduce inapoi adrenalina. Coboram cu picioarele tremurand de emotie si – unii – de greata si ne infigem in Taverna lui Zorba, unde serveste un fel de Bluto morocanos, dar simpatic. O supa de legume minunata, un peste la fel de minunat… si copilul dispare in decor, biruit de greata. Revine mult mai vioi si se infrupta din pastele cumintzele.
E deja seara si timpul sa plecam. Realizez ca nu mai stiu unde am parcat masina. Si pierdem, fir-ar sa fie, aproape o ora intre doua crize de rau ale lui Andrei si cautari in pieptene. Pana la urma, imi da Domnul gandul al bun si incerc sa refac traseul pe care am coborat, socati, pe stradute, sub privirile interesate ale mosilor si babelor locale. Victorie, gasim masina.
Urmatorul hop: benzina e pe rezerva si nicio statie deschisa in drum. Merg cu inima stransa, economic, mai am de 30 km si Agios Nikolaos e la 65… Ne iese in cale, dupa vreo sapte localitati si disperarea aferenta, un spiridus cu o benzinarie locala, de la care achizitionam lichidul pretios. Ne miscam incet, pentru ca serpentinele nu sunt exact cel mai bun tratament pentru crizele de bila. Intr-un tarziu, epuizat, copilul adoarme si imping pedala la limita legala, adica90, ca sa recuperez intarzierea. Putin dupa 10, cu sfatosul Jason in ceafa, parcam la hotel si ne prabusim, terminati in pat.
Asa 1 ianuarie nu am mai avut de mult…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s